Ieri am avut o zi aglomerată...bona pe care eram fericită că o găsisem (fiind deja într-o situaţie de urgenţă cu serviciul) a dispărut fără avertisment. Se pare că ideea de a-i plăti salariul în două tranşe a fost nefericită. (Sau ce altceva? Poate faptul că i-am spus că atunci când lipseşte, ori recuperează ori îi scad din salariu?) Asta e problema tuturor angajatorilor/managerilor din România: să îl faci pe angajat să comunice, să spună ce îşi doreşte sau cu ce detaliu i s-ar face viaţa mai uşoară. Tot timpul m-am străduit să comunic cu membrii echipelor mele, dar se pare că tot nu a fost de ajuns :(.
Aşadar, cu M. la serviciu. Este de observat că atunci când se află într-un mediu serios, în care nu este loc pentru copii, are un prag de suportabilitate pe care îl depăşeşte destul de uşor. Dincolo de acest prag creierul lui începe să funcţioneze ca un casetofon dat pe forward. Brusc "banda cenuşie" se derulează mai repede şi nu se mai pot garanta reacţiile: râs exagerat, alergat excesiv, vorbit singur în public etc. Aşa stând lucrurile, întotdeauna încerc să rezolv problemele cu viteza sunetului, dorind să duc şi discuţiile, şi să nu îl pierd prin instituţie. Din fericire colegii cunosc cazul şi nu se impacientează.
A doua staţie (obligatorie). La bancă, să plătesc o taxă urgentă care mi se va deconta ulterior. De obicei, interacţiunile mele cu băncile sunt complicate: înghesuială, probleme în coadă de peşte, cerinţe suplimentare ş.a. Acum însă M. se pare că poartă noroc. Nimerim peste o funcţionară care îl simpatizează şi rezolvă problema operativ. Just in time, pragul de suportabilitate tocmai fusese atins, alergatul depăşise amplitudinea normală. Deja paznicul băncii începuse să se uite la M. ca un buldog deranjat din somn şi gata să mârâie...ne-am strecurat pe uşă fericiţi, precum Tom şi Jerry din desenele animate.
A treia staţie (dezirabilă). La firma Atticia, să ne luăm suplimentele alimentare. Firma nu are decât câţiva oameni şi, deşi spaţiul pare gol, timpul de aşteptare este destul de mare. Din fericire pe aici au trecut mulţi copii hiperkinetici iar M. este deja cunoscut, acum apare aici pentru a treia oară. Realizez instantaneu ce important este mediul pentru un copil ca el...e important să întâlnească oameni prietenoşi, care îl salută sau vorbesc cu el, chiar dacă el nu îi priveşte sau nu are reacţii corecte de reciprocitate. Şi nu în ultimul rând, să întâlnească oameni care nu uită că este om...oameni care nu se uită la el ca la un "caz" sau mai rău, ca la un animal ciudat...
Aşadar, cu M. la serviciu. Este de observat că atunci când se află într-un mediu serios, în care nu este loc pentru copii, are un prag de suportabilitate pe care îl depăşeşte destul de uşor. Dincolo de acest prag creierul lui începe să funcţioneze ca un casetofon dat pe forward. Brusc "banda cenuşie" se derulează mai repede şi nu se mai pot garanta reacţiile: râs exagerat, alergat excesiv, vorbit singur în public etc. Aşa stând lucrurile, întotdeauna încerc să rezolv problemele cu viteza sunetului, dorind să duc şi discuţiile, şi să nu îl pierd prin instituţie. Din fericire colegii cunosc cazul şi nu se impacientează.
A doua staţie (obligatorie). La bancă, să plătesc o taxă urgentă care mi se va deconta ulterior. De obicei, interacţiunile mele cu băncile sunt complicate: înghesuială, probleme în coadă de peşte, cerinţe suplimentare ş.a. Acum însă M. se pare că poartă noroc. Nimerim peste o funcţionară care îl simpatizează şi rezolvă problema operativ. Just in time, pragul de suportabilitate tocmai fusese atins, alergatul depăşise amplitudinea normală. Deja paznicul băncii începuse să se uite la M. ca un buldog deranjat din somn şi gata să mârâie...ne-am strecurat pe uşă fericiţi, precum Tom şi Jerry din desenele animate.
A treia staţie (dezirabilă). La firma Atticia, să ne luăm suplimentele alimentare. Firma nu are decât câţiva oameni şi, deşi spaţiul pare gol, timpul de aşteptare este destul de mare. Din fericire pe aici au trecut mulţi copii hiperkinetici iar M. este deja cunoscut, acum apare aici pentru a treia oară. Realizez instantaneu ce important este mediul pentru un copil ca el...e important să întâlnească oameni prietenoşi, care îl salută sau vorbesc cu el, chiar dacă el nu îi priveşte sau nu are reacţii corecte de reciprocitate. Şi nu în ultimul rând, să întâlnească oameni care nu uită că este om...oameni care nu se uită la el ca la un "caz" sau mai rău, ca la un animal ciudat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu