sâmbătă, 28 iunie 2008

Autistic children and food diversity

Aud încă un caz între multele despre care am auzit până acum...copilul are cinci ani (face ABA de un an) şi a ajuns să nu mănânce nimic în afară de recompensele din timpul programului (adică, nişte covrigei şi ceva chipsuri). Asta pentru că familia consideră că, dacă există un coordonator şi doi tutori, şi-au făcut datoria cu prisosinţă şi nu mai este nevoie de nimic care să vină de la ei. Nici un principiu şi nici o schimbare consistentă, chiar când constată că au un copil care nu mai mănâncă absolut nimic. Acest tip de atitudine se întâlneşte adesea şi la părinţii de copii normali...copilul nu mănâncă şi familia începe să se agite punându-i succesiv feluri alternative în faţă. Uneori bunicile ajung să se consemneze voluntar în bucătărie, tot gătind feluri noi pe care copilul le refuză. Noi am trecut prin experienţa asta de două ori cu M.:
a) Prima dată, în jurul vârstei de trei ani...până atunci mânca nemaipomenit de bine, cam cât un adult, două feluri de mâncare la prânz şi mâncare gătită şi seara. În primăvara în care a început să se manifeste autismul a început să refuze pe rând mâncărurile. Mama mea (locuiam împreună atunci) ajunsese să facă trei feluri de mâncare într-o singură dimineaţă: refuza cartofii cu carne, făcea macaroane. Refuza macaroanele, făcea orez cu lapte...etc. Din fericire în vara aceea am reuşit să ne mutăm singuri în apartamentul în care stăm şi acum. Am hotărât, fără să citesc nimic (nu aveam net :), că nu am timp să stau cât mama în bucătărie şi am început să luăm împreună masa de prânz în bucătărie, fără să îi ofer nimic în schimb dacă refuza ceva. S-a redresat rapid...până în toamnă a mâncat din nou bine.
b) Începând din noiembrie 2005 s-a manifestat din nou un retard vizibil. Simultan a început să îşi reducă felurile de mâncare pe care le accepta - până când, în primăvară, rămăsese pe cartofi prăjiţi, oarece sandvişuri (cu toane) şi biscuiţi, iar în rest iaurturi de diverse feluri. Atunci când am început terapia am făcut şi planul de Self help: nu avea voie să mai mănânce decât în bucătărie (încet-încet ajunsesem să mă plimb după el cu mâncarea prin sufragerie). Trebuia să mănânce singur, şi dacă refuza ceva, nu mai primea nimic până seara. Istoria a ţinut încă un an...avea zile în care nu mânca decât cîteva linguri de supă şi nişte iaurt seara. Încet-încet însă s-a format un repertoriu de măncăruri "acceptate"(cam trei feluri de supe/ciorbe şi patru-cinci feluri doi) şi am căutat să le schimb cât mai des. De la şase ani a crescut fizic şi i-a crescut şi pofta de mâncare. Acum (vara) mănâncă adeseori un singur fel de mâncare gătită la prânz, iar seara ceva uşor...lapte sau iaurt cu brioşe. Dar în linii mari, bătălia e câştigată la acest capitol: i s-a format deprinderea de a mânca normal.
Am povestit toate acestea pentru că nu îi înţeleg pe părinţii care nu au voinţă: nu pot să înţeleagă că cel mai important obiectiv este de a-l învăţa să se hrănească?! Cum va ajunge copilul să crească şi să fie sănătos dacă nu mănâncă? Este o atitudine egoistă...fie nu vor să îşi bată capul, fie ideea de a-l "înfometa" nu corespunde cu imaginea pe care o au despre ei înşişi. Dar ce contează imaginea pe care o avem despre noi înşine când e vorba de binele copilului pe termen lung?

marți, 24 iunie 2008

Parents and selection of the team

Observ că situaţia s-a schimbat foarte mult pe "piaţa de muncă ABA" de când am făcut prima selecţie, acum doi ani şi ceva - şi s-a schimbat în sens negativ. A crescut cererea în raport cu oferta, ceea ce a dus la o scădere în plan calitativ. Mi s-a povestit despre echipele deja intrate în legendă...echipa lui shakalu şi primele echipe de la HM. Aceste echipe s-au selectat dintr-un bazin practic nelimitat, dintr-o serie de studenţi care aveau talent şi disponibilitate, un material numai bun pentru formare. Între timp, numărul de joburi disponibile şi de oameni care lucrează a crescut de nenumărate ori, însă numărul celor interesaţi să se formeze în terapie de copii nu a crescut în aceeaşi măsură. Informaţiile despre ABA sunt mult mai disponibile ca acum trei ani, astfel încât cineva poate să se informeze nu neapărat lucrând într-o echipă. Deci bazinul de selecţie s-a îngustat...caracteristicile "forţei de muncă" s-au schimbat (fapt pe care cei care au făcut terapie în "etapa romantică a ABA"nu îl realizează). Dincolo de abilităţile mai reduse, tutorii sunt în poziţia de a avea tot felul de pretenţii...iar părinţii, din disperare sau poate din necunoaşterea unor elemente care ţin mai mult de HR (human resources) renunţă prea repede şi prea uşor la ceea ce ar trebui să fie cerinţe legitime. (E adevărat, e greu să înveţi şi ABA şi recrutare-selecţie şi management deodată...)
Acum doi-trei ani, erau mai multe criterii recomandabile în etapa de selecţie:
a) Să nu aibă obligaţii de genul "doar după-masa" sau "doar dimineaţa" sau "mai am un job full-time, acesta e în completare".
b) Să dorească să înveţe şi să lucreze în domeniul copiilor cu probleme pe viitor (de eliminat persoanele care vor sa lucreze doar pentru că nu au găsit nimic în alt domeniu).
c) Să iubească copii şi să aibă priză la ei, să ştie să comunice cu ei.
d) Să fie dispuse să fie coordonate (să fie creative, dar să respecte principiile echipei).
e) Sa fie bune ca angajat in general: serioase (punctuale), receptive (să se corecteze când e nevoie, să se adapteze permanent) stabile psihic (sa fie calme, sa nu fie agresive nici macar potential).
În prezent, la criteriile a), b), c) s-a renunţat adesea...mulţi lucrează la doi copii, mai au un job part-time sau au preferinţe de timp. La al treilea criteriu s-a renunţat cel mai des pentru că modelul românesc de educaţie nu formează abilităţi pentru dezvoltarea jocului. Astfel încât s-a ajuns la un model de ABA - şcoală specifică adaptată la un singur individ şi centrată mai mult pe dezvoltarea abilităţilor cognitive. Au rămas d) şi e), cerinţe pentru formarea unei echipe indiferent în ce domeniu, cerinţe care asigură funcţionarea echipei dar nu în mod necesar recuperarea copilului, pentru că nu sunt un filtru pentru potenţialul tutorelui în domeniul ABA.
Persoanele "dedicate", cele care nu se uită permanent la ceas şi se gândesc " să treacă sesiunea", cele care se gândesc continuu la obiectivele de echipă şi la modalităţile de îmbunătăţire, care sunt într-un proces de învăţare continuă, dispuse să investească timp şi efort pentru o formare pe termen lung, sunt rare.
Observ între altele o "specie nouă" apărută la ultimele runde de selecţie: absolvenţi sau studenţi care vor doar să-şi îmbunătăţească CV-ul, că nu se ştie de ce abilităţi va avea nevoie...genul care face practică la un cabinet de psihologie generală dar plăteşte şi un training de psihanaliză, sau se duce şi la un curs de psihodramă că de! se poartă...dar se bagă şi într-o echipă ABA pentru că trainingul e gratuit. (Se mai lungeşte CV-ul...). Acest tip de oameni este de evitat pentru că se lungeşte procesul de selecţie la nesfârşit (ocupă locul, consumă timp şi efort pentru instruire, apoi renunţă şi procesul se reia). Eu am reuşit să evit asta până acum, însă alte familii nu. Recomandări: să nu se sară peste nici o etapă din procesul de selecţie (telefon cu detalii - la mine e un mini interviu la telefon, CV, triere CV-uri, interviu, triere, abia apoi probă).

vineri, 20 iunie 2008

The psychology of team and the child's recovery

Am urmărit cazurile care s-au recuperat şi cred că am găsit nişte regularităţi...sunt factori care ţin de psihologia echipei şi nu numai de tehnică sau de adaptarea programelor, aşa cum susţin mulţi din cei implicaţi în domeniu.
a) Echipele care au lucrat la copiii recuperaţi au fost relativ stabile (nu a fost o fluctuaţie mare, astfel încât tutorii au putut să cunoască bine copilul şi să exploateze avantajele acestuia);
b) Tutorii care au lucrat cu copiii recuperaţi şi-au manifestat cel puţin de la un punct încolo creativitatea...adică în limitele stabilite au avut idei proprii pentru rezolvarea problemelor şi comportamentelor nedorite;
c) A existat cel puţin un tutore care a rămas pe termen lung lângă copil şi l-a considerat un fel de "pariu personal", adică a persistat în convingerea că "se poate chiar dacă pare imposibil" (la noi această stare de spirit a avut-o doar No1, dar ea a plecat de multişor şi nu are cine să fie "locomotivă" în sens psihologic).
Ceea ce simt la echipa mea, acum în plin proces de schimbare (No2 pleacă peste zece zile, iar No4 pleacă în vacanţă), este că în ultimele patru luni au funcţionat de parcă aveau ca obiectiv menţinerea şi nu recuperarea copilului...nu este nimeni în echipa mea care "să tragă" de copil. Din câte am auzit, copilul se recuperează într-o atmosferă de entuziasm, în care e motivat şi stimulat să ceară de la el însuşi cât mai mult. La mine în echipă în ultima vreme a fost un stand-by, fiecare a căutat "să plutească" doar, pe fondul neplăcerilor care au început mai estompat din ianuarie, mai pronunţat din martie.
No2 practic nu este terapeut ci "psihopedagog" cum îi place să se numească singură. Apreciez destul de mult IQ-ul ei, mintea logică şi ordonată şi alte calităţi umane cum ar fi perseverenţa, răbdarea, seriozitatea şi blândeţea, însă am simţit adesea o barieră de comunicare în sensul că nu s-a lăsat formată ca terapeut...ea lucrează într-o familie cu un singur copil la fel ca la şcoala specială cu zece copii. În afară de adaptarea conţinuturilor, celelalte elemente care sunt esenţiale într-o terapie (relaţia cu copilul, motivarea, dezvoltarea prin joc) nu o interesează în mod special, toate observaţiile şi sugestiile trec pe lângă ea.
No3 s-a transformat şi ea, în ochii lui M., din "prietena" de la început într-o profesoară ceva mai apropiată decât No2, dar (faţă de relaţia lor de acum un an) lipsită de haz şi uşor de întors pe degete...e uluitor faptul că o mulţime de figuri se declanşează numai pe spaţiul ei de lucru - de exemplu, o nervozitate inexplicabilă în parc, un râs nemotivat care poate sfârşi prin agresarea unui alt copil. Am observat încă de astă-toamnă, şi i-am şi spus, că M. nu agreează noua ei ipostază şi încearcă să îi semnaleze asta de câte ori poate - dar se pare că am rămas cu observaţia...
No4, deşi este cea mai nouă (sau poate tocmai din cauza asta) are relaţia cea mai bună cu M. Ea reuşeşte să aibă timpul acoperit sută la sută, în sensul că şi în pauze este conectată la copil, îl ţine de vorbă sau găseşte un joc de mişcare în care să îl angreneze. Din păcate, nu va creşte niciodată prea mult din punct de vedere profesional: nu ar putea să înţeleagă niciodată aspecte mai complexe - adică, nu ar putea să gândească singură aspecte din terapie. Are nevoie de un coordonator bun care să îi "traducă" modul de lucru şi obiectivele într-o manieră accesibilă. (De exemplu, zilele acestea M. nu a vrut să lucreze la masa de lucru şi No4 a lucrat fără masă, nici nu a mai asamblat-o - fără să mă întrebe, însă. Măsuţa de lucru este însă un amănunt foarte important, dacă se renunţă la ea se schimbă formatul predării. Se mai pot face unele programe pe lângă măsuţă dacă altfel nu se poate, dar trebuie păstrată.)

duminică, 15 iunie 2008

Autistic children and parties

Ieri am fost la ziua unui copil de-al nostru...la un Mac Donalds la marginea oraşului.
Ziua de naştere (de şase ani) a fost a lui R., un copil care face terapie de un an şi patru luni, cu rezultate foarte bune (de la complet nonverbal a ajuns să vorbească destul de bine). Pe cognitiv şi memorie stă excelent, ştie poezii şi poveşti...însă e în continuare retras şi se lasă greu socializat. Ca invitat a venit şi C., un alt copil de şase ani, care face terapie de trei luni; avea sensibilitate auditivă şi îşi ţinea mâinile mai mult la urechi. În afară de ei au mai fost două fetiţe şi un băieţel, mai mici şi fără probleme. Involuntar, copiii de pe Autism Planet s-au separat de ceilalţi şi stăteau destul de liniştiţi cu coroniţele lor pe cap, fiecare cu foaia de colorat în faţă: R. colorase perfect cîteva obiecte, M. a colorat cu insistenţele mele câte ceva şi el (neatent, a ieşit din contur), iar C. nu colorase nimic. Animatoarele (după au încercat să îi facă să interacţioneze, cu destul de puţin succes) stăteau deoparte şi îi priveau cu tristeţe.
Venisem la petrecere cu o strângere de inimă, întrebându-mă ce o să-i mai dea prin minte lui M....însă surpriză totală. Ineditul situaţiei l-a făcut să uite pe moment de comportamentele nedorite. S-a comportat ireproşabil la locul de joacă şi a gustat party-ul din toate punctele de vedere...a vânat tot ce se găsea pe masă (două porţii de cartofi şi un sandviş şi jumătate), l-a necăjit pe R. cu o jucărie, a imitat nonverbal pe toţi copiii, a cântat La mulţi ani cu adulţii şi a dansat cu copiii mai mici în cerc. La final a luat microfonul la karaoke şi a cântat şi el melodia (fals, fără cuvinte :) ).
(Astăzi, înapoi la oile noastre...după două locuri de joacă şi o pizza la Mall, nu a mai găsit nimic să îl motiveze ca să se poarte frumos şi, după ce a sărit în câteva bălţi ca să fie sigur ca ia tot noroiul, a pus o "frână" undeva între nişte blocuri. Tocmai se aşezase turceşte pe jos lângă un pom şi îşi adunase câteva beţe de salcie părând hotărât să nu mai plece de acolo vreo jumătate de oră, când fără să vreau, am găsit soluţia la "frâne". Mă aşezasem şi eu pe un gard, la câţiva metri, şi m-am gândit să îmi îndulcesc amarul cu o ciocolată Mars pe care întâmplător o luasem de la Mall. El nu m-a văzut imediat, era ocupat să bată cu beţele în asfaltul turnat recent. Deodată a ridicat ochii şi a rămas cu ei la batonul din mâna mea...în secundele următoare luasem startul ca la o sută de metri plat şi eram la vreo trei blocuri distanţă. În continuare îi indicam repere - un bloc, capătul aleii, maşina albă - şi când ajungeam la reper îi mai dădeam o bucaţică... Preţ de un sfert de ciocolată am ajuns la bulevard - apoi a văzut un nou loc de joacă şi a uitat să mai pună "frână". De la locul de joacă până acasă a mers frumos, aşa că după ce am intrat l-am mai servit cu două bomboane :). )

joi, 12 iunie 2008

Children with PDD and kindergarten

PDD este denumirea mai largă a spectrului...Pervasive Development Disorder, tulburare persistentă de dezvoltare, un diagnostic adesea preferat şi în afară pentru că nu este atât de stigmatizant precum diagnosticul de autism şi este mai larg, cuprinde şi formele de autism atipic (asta pentru că unele forme de autism sunt atât de atipice încât nu se încadrează nici la "note autiste").
Oricum, să observăm că PDD presupune oricum că există probleme evidente (care ţin fie de socializare, fie de reacţiile neadecvate ale copiilor, fie de retardul cognitiv sau de limbaj) care împiedică integrarea lor socială.
Ei, şi acum ajungem la un subiect foarte dezbătut în media ca problemă generală...criza locurilor din grădiniţe. Asemenea crize mai există şi în alte ţări, dar la în cazul nostru se corelează cu atitudinea de respingere şi de intoleranţă la adresa copiilor cu probleme. De ce să îmi bat capul cu un copil cu probleme când sunt atâţia normali care aşteaptă la rând?!Să se descurce... par a gândi cele care joacă rolul de directoare de grădiniţă sau de educatoare. Modelul a început să funcţioneze nu numai în grădiniţele de stat ci şi în grădiniţele particulare. După logica aceasta, copiii cu probleme nu au nici o şansă. Ei nu se pot integra social decât dacă sunt toleraţi între cei normali...cu probleme, cu sincope, cu reacţii ciudate...cu control, cu însoţire şi prevenirea comportamentelor nedorite...cu expunere care creşte progresiv...sunt reguli pe care părinţii care fac terapie le cunosc deja. Personalul din grădiniţe se teme că rezolvarea problemelor ar fi lăsată în sarcina educatoarei care nu este instruită să le gestioneze (probabil asemenea cazuri s-au şi întâmplat: se poate înţelege şi punctul lor de vedere). Situaţia poate fi evitată prin formularea de reguli - prin semnalarea problemelor care pot să apară dinspre copil şi prin existenţa unui însoţitor instruit (shadow). Nimeni nu are însă această abordare pragmatică. Ca în alte domenii, nu interesează pe nimeni ce se întâmplă cu copiii. Şi când ajunge la şcoală cu probleme deja mai mari şi mai greu de rezolvat...nu vrem să îl vedem...de ce iese cu el dacă se poartă ca un animal?!

Exemplu
. Încerc să îl înscriu pe M. pentru anul următor la o grădiniţă step by step pe care o urmăresc de câteva luni. Teoretic, e perioadă de înscrieri...e în acelaşi sector cu noi, la patru staţii distanţă. O găsesc pe directoare nervoasă, înconjurată de dosare (e doar a treia zi de înscriere din şapte).
- Câţi ani are copilul?
- Şapte...
- Şi de ce nu îl daţi la şcoală?!
- A avut întârziere de vorbire şi are nevoie de încă un an la grădiniţă.
(Privire semnificativă. Şi-a dat seama despre ce este vorba).
- Mă interesează grupa de step by step.
- Grupa de step by step nu are două educatoare, nu mai primim înscrieri... În ce zonă staţi?
- În sectorul X (acelaşi).
- (Mai apăsat) Da, dar în ce zonă staţi?
- În zona X.
- Păi e în alt cartier...de ce nu îl duceţi la grădiniţa de care aparţineţi?(a găsit pretextul).
("Grădiniţa de care aparţinem"e un concept fantomă. Nu am auzit să facă cineva înscrieri pe acest criteriu. La grădiniţa de stat de lângă noi ziua de înscriere nu este cunoscută. Înscrierile se fac exclusiv prin relaţii.)
- Nu mai sunt locuri...Nu pot să depun totuşi o cerere de înscriere, poate se retrag alţi copii şi rămân locuri?
- Nu. Am deja grupe cu 30 de copii...250 de copii ai mei şi încă 200 de dosare. Duceţi-vă la dvs. în cartier! (a încheiat discuţia).
(Grădiniţa este într-o zonă industrială. Nu sunt blocuri decât începând de la o staţie de autobuz în continuare, probabil copiii vin de la mai mult de patru staţii distanţă...dar forţa pretextelor este imbatabilă la români).

duminică, 8 iunie 2008

A holliday with a regressive child

O vacanţă cu un copil în regresie poate fi ceva de neînchipuit. Pot să apară reacţii nu numai pe neaşteptate, dar nepotrivite cu tot istoricul lui anterior. Asta este pentru că pe fond, aşa cum observa de curând mama unui copil, dezvoltarea la un copil cu probleme este haotică: pe o direcţie se dezvoltă şi pe alta nu, pe o direcţie poate înţelege şi reacţiona mai aproape de normal, pe alta nu...Iar dacă este şi în regresie pot să apară comportamente nedorite mai vechi care se credeau rezolvate (exemplu: "pune frână"pe stradă, nu mai vrea să meargă fără nici o explicaţie, se aşează jos lângă trotuar sau şi mai rău, în stradă).

Puncte bune la M. în această vacanţă:
- câtă vreme interacţiona cu copiii şi cu familia cu care venisem la mare se cenzura, nu avea autostimulări, uita aproape cu desăvârşire de problema cu scuipatul şi căuta destul de mult să interacţioneze;
- era receptiv la comenzi pe plajă, cerea voie din priviri să se depărteze de locul unde stăteam pe plajă;
- la întâlnirea cu copii cooperanţi a reacţionat foarte bine (miercuri s-a jucat o dimineaţă întreagă pe plajă cu un copil nou venit de 8 ani, Andrei) relaţionare spontană, reacţii adecvate şi lua parte la joc chiar dacă vorbea foarte puţin;
- la jocul cu copiii în camera (lor) de hotel imita, interacţiona bine şi se comporta adecvat (exemplu vineri dimineaţă s-a dus pe balcon în momentul în care nu avea resurse să interacţioneze);
- pe drumul de întoarcere a fost foarte liniştit, fără autostimulări şi fără nervozitate (un singur moment, pe la jumătatea drumului, şi nişte tentative agresive la adresa copiilor din maşină);

Probleme cu M. în această vacanţă:
- călătoria la dus a fost un coşmar...după o jumătate de oră a început să scuipe întîi pe hainele proprii, apoi în jur, şi să se foiască...l-am plimbat la toaletă şi în alt vagon mai gol, unde a stat în total o oră şi jumătate cu intermitenţe, dar restul drumului l-am petrecut lângă uşă sau pe scara trenului (drumul dura în total patru ore şi jumătate, din fericire era un intercity relativ curat, cu o uşă etanşă la vagon);
- mai multe crize de nervi pe stradă din motive minore, crize greu de oprit (de obicei scoaterea din context sau distragerea atenţiei funcţionează, dar pe stradă nu i se poate atrage atenţia prea mult şi este deja atât de înalt încât nu poate fi "scos din context" cu forţa);
- tendinţa de a fugi brusc de lângă mine sau de lângă copii, fără să deosebească trotuarul de străduţe;
- agresivitatea de vineri faţă de copiii cu care pâna atunci se împrietenise;
- verbalizarea la un nivel foarte scăzut, lipsa de concentrare (greu să i se capteze atenţia şi să răspundă la cele câteva generalizări pe care le-am făcut).

Iar începând de joi după - masa a vrut brusc să plece acasă (ceea ce m-a făcut să mă întreb la ce nivel afectiv se găseşte el acum, din moment ce nu înţelege că trebuie să stai într-un loc o perioadă determinată: trebuia să stăm până sâmbătă dimineaţă, să plecăm cu cealaltă familie cu maşina). După plaja de dimineaţă s-a simţit rău şi nu a vrut nici la restaurant nici la plajă, după-masa a început să repete din când în când "valize"şi "acasă" împreună cu amintiri de la Bucureşti: "loc de joacă", "pizza la Mall", numele fetelor şi nume de cunoscuţi, iar prin staţiune a avut fel de fel de reacţii...vineri s-a trezit cu aceeaşi idee fixă, dar mai intensă. Cu excepţia dimineţii în care am avut un program comun cu familia despre care vorbeam, de la 14,00 a reînceput să repete aceleaşi idei, încât nu am mai intrat în camera de hotel până la 19,30 (şi atunci, l-am adus jucându-ne "de-a v-aţi ascunselea" spre hotel, altfel repeta mereu "nu vrei"... "nu vrei"...şi plângea) ....Toate acestea sunt reacţii noi: reacţiile nedorite în public arată că hiperexcitarea nervoasă este atât de puternică încât nu îl mai interesează să se cenzureze, iar dorinţa de a pleca mai repede acasă arată că schimbarea mediului reprezintă o presiune pentru el, probabil îi e greu să se adapteze şi vrea să se întoarcă în mediul cunoscut. Am mai observat încă ceva nou care mă îngrijorează, faptul că expunerea la copii trebuie gândită cu atenţie, acum e limitată...impulsivitatea şi lipsa de concentrare îl fac să nu suporte contactele sociale decât cu o anumită măsură (asta a apărut doar din ianuarie încoace).

Dincolo de asta, fizic vorbind, pare foarte obosit, epuizat chiar, refuză să bea lichide (chiar sucul care îi plăcea în orice cantităţi) şi în ultimele două zile a acceptat să mănânce doar gogoşi şi îngheţată (!). Doamna A.I., pe care am rugat-o săptămâna trecută să afle câte ceva despre el prin metodele ei, mi-a transmis luni că are o hiperenergizare în zona capului şi blocaje energetice la ficat şi rinichi. După cum se comportă mi se pare foarte plauzibil, săptămâna viitoare să încercăm nişte ecografii (pentru analiza sângelui nu ştiu cum s-ar putea face! are şi nişte carii care îl deranjează foarte mult şi nici gând să stea să se lucreze cu polizorul, deşi îi plac şi doctorii şi dentiştii în jocurile simbolice).

Comportamente nedorite ca toate cele de mai sus nu s-au manifestat niciodată până acum la mare (acum un an, acum doi ani)...a reacţionat întotdeauna ca un copil cvasinormal, cei din jur nici nu bănuiau că are probleme (mai ales în străinătate unde nu trebuia nici să vorbească). Călătoria m-a făcut să văd toate problemele cu o limpezime crudă. Nu se mai vede deloc "luminiţa de la capătul tunelului" cum credeam, ci dimpotrivă...regresia a fost ca un cutremur care a astupat coridorul îngust pe care mergeam noi spre "ieşire". E limpede că strategia trebuie schimbată şi îmbogăţită, dar încă nu mi-e clar cum...