vineri, 26 decembrie 2008

A misterious "feeling" of time

Nu este prima data când observ că M. are o misterioasă capacitate de a simţi timpul. Nu am reuşit să îl învăţăm să citească ceasul (sau nu am proiectat bine programul) aşa că orice indiciu vizual este exclus. Începând de anul trecut, de când vorbeşte, observam faptul că îmi semnalează când "este timpul" să facem un anumit lucru: să ieşim afară, să mergem la Mall, să mergem în Cişmigiu...că "semnalele"reveneau în aceeaşi zi a săptămânii şi la aceeaşi oră la care se întâmpla un eveniment de obicei. Mai greu a fost când s-a întâlnit cu prietenele lui B. şi D. într-o sâmbătă la un loc de joacă şi a cerut trei sâmbete după aceea să le vadă din nou...de parcă ar fi făcut parte din "program".
Iar ceea ce m-a surprins în ultima vreme este că acest sentiment se referă şi la evenimente de acum un an, nu numai la cele recente. Astă-vară şi-a amintit de vacanţa de la munte de anul trecut, chiar în zilele respective (începutul lui august). Iar luna asta, în jur de 14 decembrie, a început să repete spontan "valize, cu trenul, la munte" amintindu-şi de trainingul la care am fost amândoi acum un an, între 13 şi 16 decembrie. În fine, duminică a început să spună "bradul, Moş Crăciun, aduce cadouri" deci ştia ce urmează, deşi nimeni nu vorbea despre asta pe lângă el. E adevărat, vedea reclamele de la televizor - însă de unde şi-a ales chiar momentul în care eu mă gândeam la brad? Uneori cred că e telepatie, pur şi simplu...

miercuri, 17 decembrie 2008

Winners and non-winners

De multe ori, în cursul ultimelor şase luni, m-am simţit imobilizată "la pământ" şi incapabilă de a mă ridica. În asemenea momente, îmi vine să mă adresez cuiva şi să spun: Luaţi-mă de pe acest câmp de luptă. Am fost învinsă. Din cauze exterioare mie, dar nu contează! Pe nimeni nu interesează cauzele. Doar poveştile de succes conteaza.
Dar M. este mereu lângă mine, reamintindu-mi că nu am voie "să îmi dau demisia" şi nici să plec de pe câmpul acesta de luptă. Sunt în acest război vrând nevrând, fie că vreau să lupt, fie că vreau să fiu pasivă. Aşa că mai bine lupt...Mai plec din când în când în câte o "permisie" dar de obicei nu durează decât câteva ore.
Caut căi noi pentru M. Trebuie să existe undeva acele elemente care, puse cap la cap, să ne readucă la starea ascendentă de acum un an. Din situaţia de acum nu lipseşte nimic în mod aparent, dar puzzle-ul nu se recompune...

joi, 11 decembrie 2008

False paths for recovery

Citesc şi eu, mai târziu decât alţii, Let me hear your voyce, de Catherine Maurice. Dincolo de multele pasaje în care ne regăsim cu toţii (disperarea, speranţa, pesimismul, credinţa, incertitudinea...) m-a impresionat un aspect despre care nu prea s-a vorbit până acum între cititorii cărţii. Este vorba de falsele drumuri/falsele terapii. Povestea cu terapia prin îmbrăţişare, descrisă cu o onestitate limpede în carte, ne pune în faţa unei probleme încă actuale: atunci când luptăm cu un duşman fără drept de apel ca autismul, adeseori ne putem încrede în falşi "vindecători" care ne dau impresia că ne ajută, dar de fapt nu fac decât să ne deformeze percepţia asupra problemei şi să pierdem energie preţioasă. Tot aici este şi problema terapiilor făcute în paralel, în care mai ales "falşii vindecători", căutând să-şi acrediteze modelul, pretind că succesele li se datorează lor şi numai lor, în timp ce eşecurile se datorează celorlalte terapii...Este foarte greu de diferenţiat, câtă vreme cel puţin două terapii sunt făcute în paralel: nu se va şti niciodată ce a adus una şi ce a adus cealaltă, atât în bine cât şi în rău. Se poate doar spera că, în final, cum spune un personaj din carte, "Doar adevărul supravieţuieşte. Prostia, nu".

duminică, 7 decembrie 2008

Types of training for the new members

Se spune că transmit cunoştinţe şi formez abilităţi de mai mulţi ani. Totul ţine de metoda pedagogică şi de experienţa în interacţiunea cu cel care vrea să înveţe. Totuşi, când este vorba de analiza comportamentală, nu există o formulă consacrată. Până acum le-am încercat pe toate, dar încă nu sunt mulţumită. E clar că am experimentat diversele formule în situaţii diferite (în diferite momente ale terapiei şi evoluţiei copilului) şi cu oameni diferiţi (aş putea să spun că tot analiză comportamentală a fost, am adaptat stilul de predare la specificul lor...). Fapt este că în cazul unei echipe ABA ţi-ai dori să fie o eficienţă maximă şi dacă se poate în trei zile să integrezi pe noua venită. Dar asta nu se poate niciodată...Să reţin totuşi în câte feluri se poate face un training ABA:
- lecţie clasică (era clar care este "cursul" şi care "seminarul": aşa am procedat cu prima echipă, pentru că nu aveam eu însămi unele lucruri clare în minte şi preferam să urmez materialele îndeaproape);
- discuţie vag directivă, mai mult adaptare a cunoştinţelor şi prezentare a caracteristicilor copilului (pentru No2, care deja era instruită);
- predare de elemente esenţiale plus direcţionare spre programe şi metode noi de lucru (pentru No3, care urma să fie prima care lucrează în cadrul nestructurat, pentru generalizare);
- stil lecţie intensivă + demonstraţii ale mele sau ale celorlalte(anul trecut cu No4), apoi practică supravegheată timp de o săptămână;
- stil lecturi şi povestire (anul acesta cu No5 - a fost prima dată când am folosit istoria terapiei noastre ca pretext şi fundal al predării);
- stil lecturi, materiale video şi demonstraţii: aşa se desfăşoară acum cu No6.
Mă surprind pe mine însămi că am schimbat formula trainingului în numai o lună, însă aceasta pare să fie cea mai potrivită pentru No6. La început am avut impresia că va prinde greu elementele importante, dar nu a fost deloc aşa. Din timpul probelor a avut intuiţia a ceea ce ar trebui făcut cu M., şi a făcut un fel de generalizări pe expresiv acordând recompense sociale (şi materiale, la sfatul meu -m-am gândit să încep deja "asocierea tutorelui cu recompensa" dacă tot mergea proba aşa de bine). Astăzi, când ar fi trebuit să fie prima predare, a venit cu "lecţia învăţată" şi cu noţiunile clare. A spus că faţă de ce a învăţat ea la modulul de psihopedagogie materialele astea au fost o plăcere (erau materialele pe care le-a pus shakalu în circulaţie pentru părinţi acum trei ani). (Cred şi eu că au fost o plăcere, de mă gândesc la ce figuri plictisitoare predau prin facultatea ei :) ) Aşadar, după ce M. s-a dat jos de pe bibliotecă, unde s-a urcat cum a văzut-o (! şi dispăruse comportamentul ăsta de câteva zile!) am preferat să lucrăm alternativ în stil generalizare şi să comentez cum proceda ea. A ieşit relativ bine şi a plecat încântată...sper ca acum să nu creadă că doar asta a avut de învăţat :) )

-

miercuri, 3 decembrie 2008

Autistic child and reliable bases

(Avem o perioadă ceva mai liniştită. S-a rărit urcatul pe bibliotecă şi comportamentele negative. A apărut şi No6, o nouă membră a echipei, care va începe de mâine trainingul.)
M-a captivat luna trecută o carte pe care o citeam pentru altceva, Soluţionarea conflictelor şi creşterea performanţei. Mă gândeam, pe măsură ce citeam, că de fapt cartea mi-ar folosi mai mult pentru M. decât pentru cei la care mă gândisem iniţial.
Una dintre ideile care mi-au plăcut a fost aceea a bazelor sigure. O bază sigură este o persoană la care un copil poate apela în orice moment - cineva cu care se pot crea legături afective puternice şi necondiţionate, legături care joacă mai târziu un rol important în integrarea socială a copilului devenit adult (pentru că legăturile din copilărie creează premisele pentru crearea legăturilor de la maturitate).
Copilul autist are nevoie mai mare de baze sigure decât ceilalţi copii, pentru că este foarte nesigur pe el şi nu are cum să creeze alte tipuri de legături. Este important ca părinţii să îl accepte aşa cum este (or, mulţi părinţi, implicaţi sau nu în ABA, nu acceptă copilul decât dacă "se recuperează") altfel copilul nu are sprijin afectiv în perioada grea a recuperării.
Problema mi s-a părut evidentă mai ales în cazul meu şi al lui M. - eu sunt singura bază sigură pe care o are, singura pe care poate să îşi construiască legătura cu lumea. În ultima vreme am observat pe propriile contacte veridicitatea teoriei - copiii care au crescut fără unul dintre părinţi au o problemă cu legăturile afective pe care le creează ca adulţi: fie se feresc de relaţii, fie cer constant atenţia şi siguranţa care le-a lipsit, fie nu pot acorda afecţiune în măsura în care o primesc.
O extrapolare interesantă a ideii o reprezintă extinderea la mediu: pentru copiii fără probleme, lumea exterioară familiei ajunge încet - încet să fie o bază sigură. Pentru copiii cu probleme, însă, lumea exterioară îi respinge, nu pot găsi nimic pentru crearea legăturilor, şi se întorc la bazele sigure, adică în familie. Atunci, recuperarea devine cu atât mai grea...