vineri, 26 decembrie 2008

A misterious "feeling" of time

Nu este prima data când observ că M. are o misterioasă capacitate de a simţi timpul. Nu am reuşit să îl învăţăm să citească ceasul (sau nu am proiectat bine programul) aşa că orice indiciu vizual este exclus. Începând de anul trecut, de când vorbeşte, observam faptul că îmi semnalează când "este timpul" să facem un anumit lucru: să ieşim afară, să mergem la Mall, să mergem în Cişmigiu...că "semnalele"reveneau în aceeaşi zi a săptămânii şi la aceeaşi oră la care se întâmpla un eveniment de obicei. Mai greu a fost când s-a întâlnit cu prietenele lui B. şi D. într-o sâmbătă la un loc de joacă şi a cerut trei sâmbete după aceea să le vadă din nou...de parcă ar fi făcut parte din "program".
Iar ceea ce m-a surprins în ultima vreme este că acest sentiment se referă şi la evenimente de acum un an, nu numai la cele recente. Astă-vară şi-a amintit de vacanţa de la munte de anul trecut, chiar în zilele respective (începutul lui august). Iar luna asta, în jur de 14 decembrie, a început să repete spontan "valize, cu trenul, la munte" amintindu-şi de trainingul la care am fost amândoi acum un an, între 13 şi 16 decembrie. În fine, duminică a început să spună "bradul, Moş Crăciun, aduce cadouri" deci ştia ce urmează, deşi nimeni nu vorbea despre asta pe lângă el. E adevărat, vedea reclamele de la televizor - însă de unde şi-a ales chiar momentul în care eu mă gândeam la brad? Uneori cred că e telepatie, pur şi simplu...

miercuri, 17 decembrie 2008

Winners and non-winners

De multe ori, în cursul ultimelor şase luni, m-am simţit imobilizată "la pământ" şi incapabilă de a mă ridica. În asemenea momente, îmi vine să mă adresez cuiva şi să spun: Luaţi-mă de pe acest câmp de luptă. Am fost învinsă. Din cauze exterioare mie, dar nu contează! Pe nimeni nu interesează cauzele. Doar poveştile de succes conteaza.
Dar M. este mereu lângă mine, reamintindu-mi că nu am voie "să îmi dau demisia" şi nici să plec de pe câmpul acesta de luptă. Sunt în acest război vrând nevrând, fie că vreau să lupt, fie că vreau să fiu pasivă. Aşa că mai bine lupt...Mai plec din când în când în câte o "permisie" dar de obicei nu durează decât câteva ore.
Caut căi noi pentru M. Trebuie să existe undeva acele elemente care, puse cap la cap, să ne readucă la starea ascendentă de acum un an. Din situaţia de acum nu lipseşte nimic în mod aparent, dar puzzle-ul nu se recompune...

joi, 11 decembrie 2008

False paths for recovery

Citesc şi eu, mai târziu decât alţii, Let me hear your voyce, de Catherine Maurice. Dincolo de multele pasaje în care ne regăsim cu toţii (disperarea, speranţa, pesimismul, credinţa, incertitudinea...) m-a impresionat un aspect despre care nu prea s-a vorbit până acum între cititorii cărţii. Este vorba de falsele drumuri/falsele terapii. Povestea cu terapia prin îmbrăţişare, descrisă cu o onestitate limpede în carte, ne pune în faţa unei probleme încă actuale: atunci când luptăm cu un duşman fără drept de apel ca autismul, adeseori ne putem încrede în falşi "vindecători" care ne dau impresia că ne ajută, dar de fapt nu fac decât să ne deformeze percepţia asupra problemei şi să pierdem energie preţioasă. Tot aici este şi problema terapiilor făcute în paralel, în care mai ales "falşii vindecători", căutând să-şi acrediteze modelul, pretind că succesele li se datorează lor şi numai lor, în timp ce eşecurile se datorează celorlalte terapii...Este foarte greu de diferenţiat, câtă vreme cel puţin două terapii sunt făcute în paralel: nu se va şti niciodată ce a adus una şi ce a adus cealaltă, atât în bine cât şi în rău. Se poate doar spera că, în final, cum spune un personaj din carte, "Doar adevărul supravieţuieşte. Prostia, nu".

duminică, 7 decembrie 2008

Types of training for the new members

Se spune că transmit cunoştinţe şi formez abilităţi de mai mulţi ani. Totul ţine de metoda pedagogică şi de experienţa în interacţiunea cu cel care vrea să înveţe. Totuşi, când este vorba de analiza comportamentală, nu există o formulă consacrată. Până acum le-am încercat pe toate, dar încă nu sunt mulţumită. E clar că am experimentat diversele formule în situaţii diferite (în diferite momente ale terapiei şi evoluţiei copilului) şi cu oameni diferiţi (aş putea să spun că tot analiză comportamentală a fost, am adaptat stilul de predare la specificul lor...). Fapt este că în cazul unei echipe ABA ţi-ai dori să fie o eficienţă maximă şi dacă se poate în trei zile să integrezi pe noua venită. Dar asta nu se poate niciodată...Să reţin totuşi în câte feluri se poate face un training ABA:
- lecţie clasică (era clar care este "cursul" şi care "seminarul": aşa am procedat cu prima echipă, pentru că nu aveam eu însămi unele lucruri clare în minte şi preferam să urmez materialele îndeaproape);
- discuţie vag directivă, mai mult adaptare a cunoştinţelor şi prezentare a caracteristicilor copilului (pentru No2, care deja era instruită);
- predare de elemente esenţiale plus direcţionare spre programe şi metode noi de lucru (pentru No3, care urma să fie prima care lucrează în cadrul nestructurat, pentru generalizare);
- stil lecţie intensivă + demonstraţii ale mele sau ale celorlalte(anul trecut cu No4), apoi practică supravegheată timp de o săptămână;
- stil lecturi şi povestire (anul acesta cu No5 - a fost prima dată când am folosit istoria terapiei noastre ca pretext şi fundal al predării);
- stil lecturi, materiale video şi demonstraţii: aşa se desfăşoară acum cu No6.
Mă surprind pe mine însămi că am schimbat formula trainingului în numai o lună, însă aceasta pare să fie cea mai potrivită pentru No6. La început am avut impresia că va prinde greu elementele importante, dar nu a fost deloc aşa. Din timpul probelor a avut intuiţia a ceea ce ar trebui făcut cu M., şi a făcut un fel de generalizări pe expresiv acordând recompense sociale (şi materiale, la sfatul meu -m-am gândit să încep deja "asocierea tutorelui cu recompensa" dacă tot mergea proba aşa de bine). Astăzi, când ar fi trebuit să fie prima predare, a venit cu "lecţia învăţată" şi cu noţiunile clare. A spus că faţă de ce a învăţat ea la modulul de psihopedagogie materialele astea au fost o plăcere (erau materialele pe care le-a pus shakalu în circulaţie pentru părinţi acum trei ani). (Cred şi eu că au fost o plăcere, de mă gândesc la ce figuri plictisitoare predau prin facultatea ei :) ) Aşadar, după ce M. s-a dat jos de pe bibliotecă, unde s-a urcat cum a văzut-o (! şi dispăruse comportamentul ăsta de câteva zile!) am preferat să lucrăm alternativ în stil generalizare şi să comentez cum proceda ea. A ieşit relativ bine şi a plecat încântată...sper ca acum să nu creadă că doar asta a avut de învăţat :) )

-

miercuri, 3 decembrie 2008

Autistic child and reliable bases

(Avem o perioadă ceva mai liniştită. S-a rărit urcatul pe bibliotecă şi comportamentele negative. A apărut şi No6, o nouă membră a echipei, care va începe de mâine trainingul.)
M-a captivat luna trecută o carte pe care o citeam pentru altceva, Soluţionarea conflictelor şi creşterea performanţei. Mă gândeam, pe măsură ce citeam, că de fapt cartea mi-ar folosi mai mult pentru M. decât pentru cei la care mă gândisem iniţial.
Una dintre ideile care mi-au plăcut a fost aceea a bazelor sigure. O bază sigură este o persoană la care un copil poate apela în orice moment - cineva cu care se pot crea legături afective puternice şi necondiţionate, legături care joacă mai târziu un rol important în integrarea socială a copilului devenit adult (pentru că legăturile din copilărie creează premisele pentru crearea legăturilor de la maturitate).
Copilul autist are nevoie mai mare de baze sigure decât ceilalţi copii, pentru că este foarte nesigur pe el şi nu are cum să creeze alte tipuri de legături. Este important ca părinţii să îl accepte aşa cum este (or, mulţi părinţi, implicaţi sau nu în ABA, nu acceptă copilul decât dacă "se recuperează") altfel copilul nu are sprijin afectiv în perioada grea a recuperării.
Problema mi s-a părut evidentă mai ales în cazul meu şi al lui M. - eu sunt singura bază sigură pe care o are, singura pe care poate să îşi construiască legătura cu lumea. În ultima vreme am observat pe propriile contacte veridicitatea teoriei - copiii care au crescut fără unul dintre părinţi au o problemă cu legăturile afective pe care le creează ca adulţi: fie se feresc de relaţii, fie cer constant atenţia şi siguranţa care le-a lipsit, fie nu pot acorda afecţiune în măsura în care o primesc.
O extrapolare interesantă a ideii o reprezintă extinderea la mediu: pentru copiii fără probleme, lumea exterioară familiei ajunge încet - încet să fie o bază sigură. Pentru copiii cu probleme, însă, lumea exterioară îi respinge, nu pot găsi nimic pentru crearea legăturilor, şi se întorc la bazele sigure, adică în familie. Atunci, recuperarea devine cu atât mai grea...

vineri, 28 noiembrie 2008

Important values in life

Acum (două) zile (cred, am avut o săptămână atât de aglomerată cu activităţi profesionale fără utilitate sau sens - pe care nu am putut să le refuz - încât nici nu mai am memoria exactă a evenimentelor) nişte colegi ai mei au avut o discuţie onestă cu privire la standardele noi de promovare...şi, cu toate că mi-am spus părerea şi puteam să privesc lucrurile prin perspectiva lor, miza aflată în discuţie (promovarea, de care se lega atâta implicare afectivă şi calcule strategice) mi se părea complet lipsită de importanţă. De la o vreme simt mai acut acest proces de distanţare faţă de cei din jur. Oamenii care nu au probleme cu copiii investesc multă energie psihică în aspecte care pe "ordinea mea de zi" ocupă un loc neglijabil: sarcini de serviciu, decoraţiuni interioare, relaţii complicate cu prietenii/familia, cumpărături...Nu pot să spun că nu îi înţeleg deloc, însă, întreţinând conversaţiile de rigoare, mă simt ca şi cum aş vorbi o limbă străină. Pe fond, realizez că de fapt ultimii ani alături de M. m-au făcut să văd viaţa într-o lumină crudă. Dincolo de multe preocupări fără rost, ceea ce am dat la o parte sunt o serie de valori interioare. De exemplu...ataşamentul faţă de lucruri materiale. Îi povesteam unei prietene astă-vară că, atunci când s-a declanşat regresia din mai, unul dintre comportamentele nedorite ale lui M. a fost să arunce pe jos toate cănile după ce bea apă din ele. Până să găsesc o măsură adecvată (căni de plastic de la supermarket, mai multă ordine în bucătărie, pentru că spartul cănilor începuse să se extindă) am avut nişte serii de cioburi pe jos. Însă, când povesteam, nu faptul că s-au stricat nişte căni mă preocupa (cănile mele pe care le-am cumpărat cu atâta grijă! aş fi înnebunit, a suspinat colega) ci comportamentul şi implicaţiile lui pe viitor.
Alt exemplu de valoare la care am renunţat: Orgoliul. Oamenii fac multe pentru orgoliu şi pentru a-şi creşte stima de sine. Asta pentru că viaţa pe care o duc le permite... Pentru mine însă, orgoliul în ecuaţia zilnică ar fi încurcat situaţia. Cum ar fi fost ca, în loc de eficienţa şi calităţile unui tutore, să mă apuc să cântăresc cât de adecvat este comportamentul la "aşteptările mele sociale" (ceea ce mulţi manageri români fac adesea)?
Cu alte cuvinte, războiul cu autismul (ca orice război lung...) aduce o stare de eficienţă interioară. Atât preocupările cât şi atitudinile se triază drastic. De câte ori fac ceva, mă întreb: oare e important? Şi toate atitudinile pe care le-am avut până acum (unele foarte vechi) sunt trecute sub lupă: oare ne foloseşte să gândesc aşa?

duminică, 23 noiembrie 2008

Don't go outside - you are a deviant (II)

Ieri am avut timp şi acces la Internet suficient ca să accesez articolele din Jurnalul Naţional (http://www.jurnalul.ro/rubrici/318/copii-speciali-intr-o-romanie-autista)...bine scrise şi prezintă cu realism problemele noastre. Însă unele comentarii, ale unora "din afara problemei", m-au întristat. Asemenea comentarii mă fac să văd răutatea, răceala sau indiferenţa pe care în lumea reală doar le intuiesc. Au fost însă în ultimii doi ani şi multe momente în care au ieşit la iveală...cel mai dureros a fost când s-a întâmplat chiar la biserică. Este locul în care presupui că toţi vin ca să se îndrepte spre Dumnezeu. Dar drumul acesta e foarte diferit, pentru fiecare dintre cei de acolo.
Anul trecut, în noiembrie, stăteam în curte în faţa uşii bisericii. Biserica e mică (nu este o biserică publică, este una în curtea unei unităţi militare) se scot difuzoare şi se ascultă slujba şi în curte - eu foloseam prilejul sperând că nu o să fim admonestaţi, dar spaţiul curţii a început cu timpul să fie considerat echivalent cu interiorul. Stăteam aşadar în curte, aşteptând chemarea preoţilor ca să intru înauntru cu M. la împărtăşanie. El alerga prin faţa uşii, deja nu mai avea răbdare şi l-a călcat pe picior pe un pensionar bine îmbrăcat. Acesta vine şi îmi spune: "Doamnă, duceţi-l în spatele curţii, că ne strică momentul". Eu îi spun: "Este autist." (nu i s-a schimbat deloc expresia). "De ce îmi spuneţi ce trebuie să fac? Ne cunoaşteţi de undeva? Ştiţi ce este cu noi, şi de ce stăm aici?" S-a retras, total neconvins. "Gura" intervine către mine o altă pensionară bine îmbrăcată din apropiere "aşa de tare vorbeşti la biserică? Puţin respect!" Era să îi spun că tocmai asta le lipseşte lor, respectul faţă de alţii, dar nu avea rost să mai continuăm. A fost ultima slujbă la biserică la care am asistat - nu mai aveam tutori duminica dimineaţa şi nu aş fi putut să mă duc decât cu M. şi cu preţul altor scene asemănătoare. A fost o renunţare dificilă, slujba era o hrană pentru suflet care dădea un sens zilei de duminică...

vineri, 21 noiembrie 2008

Autism and professional activity

O săptămână complicată, cu lucru la un proiect şi o conferinţă. Activităţi obişnuite, dar, fără acces la tehnologie, viaţa devine imposibilă...timp mult pierdut pe drumuri pentru acces la calculatoarele instituţiei. O scurtă revenire în sânul organizaţiei din care m-am delocalizat de cel puţin trei ani. Dezobişnuită de interacţiunea faţă-în-faţă cu colegii, am făcut o recapitulare "socială" a atitudinilor lor faţă de problema mea şi a lui M.
1. Întrebările. Ei vor să fie bine intenţionaţi şi întreabă "ce mai face M.","cum mai merge terapia" "când îl dau la şcoală", la care este complicat de dat un răspuns. De fapt, nevoia lor psihologică din clipa aceea este să audă că terapia merge bine, iar problema la care ei nu ştiu să dea nici o soluţie s-a rezolvat. Dacă răspunsul nu este pozitiv, omul cu problema nerezolvată devine un factor de stres pentru colegi.
2. Indiferenţa. Ei uită uşor că din cauza problemei lui M. nu pot să plec oricând de acasă sau să lipsesc oricât de mult. Întrebări de genul "Vii la dineu/lansare/şedinţă/conferinţă?" "Poţi să treci pe la sediul central înainte de...?" sunt normale pentru un om care lucrează într-o organizaţie, însă la mine ating problema aproape imposibilă a rezolvării în paralel a lui M. şi a problemelor profesionale. La acest capitol se simte cel mai bine frigul năprasnic din viaţa noastră...viaţa profesională e dură (e firesc să fie dură: într-o organizaţie nu exişti decât atât timp cât îi eşti folositor, cât îţi îndeplineşti misiunea) şi am ajuns în punctul în care viaţa complicată de acasă a început să taie din regulile profesionale pe care mi le formulasem singură.
3. Excluderea. Adeseori constat cu nostalgie că am fost exclusă de la activităţi colective - formale sau informale - fără să fiu măcar întrebată. E normal ca, după ce procesează faptul că am o situaţie care devine cronică şi nu se va rezolva în termen scurt, oamenii să mă excludă de la anumite activităţi pentru că este mai comod. Însă în felul acesta, o dată în plus, simt pereţii casei de sticlă în care ne aflăm.
4. Ajutorul. Câţiva (foarte puţini) se gândesc şi cum ar putea să ajute. Uneori, chiar o fac...însă cel mai des ajutorul rămâne la nivel poetic. Chiar dacă cineva întreabă cum ar putea să ajute, nu este clar care este disponibilitatea de ajutor, pe ce zonă...atunci, tot ce se poate este o informare obiectivă a problemelor, astfel încât celălalt să se gândească singur unde ar putea să ajute.

(Ieri, un element interesant: o colegă dintr-un departament mai îndepărtat, cu care mă văd rar, care practică fel de fel de terapii pentru devenirea spirituală şi "primeşte informaţii" mi-a spus că (a) M. este "îndrăgostit" de No5 şi tot ce face, face din dorinţa de a impresiona şi (b) l-ar ajuta să aibă un animal de casă, şi o pisică ar fi cea mai potrivită. Am notat acestea pentru că (a) este perfect adevărat - deşi colega nu ştia decât că facem terapie, fără detalii - iar (b) este un aspect la care mă gândesc de mai multă vreme. Dintotdeauna lui M. i-au plăcut pisicile, deşi mie îmi plac câinii...de asemenea sunt şi probleme de igienă la care trebuie să mă gândesc - dar o să consult proprietarii de pisici, să îmi facă un rezumat al problemelor :) )

duminică, 16 noiembrie 2008

Climbing and dangers (II)

Îmi amintesc de povestea cu "şcoala de la Mifne" pe care am auzit-o cândva. Aceasta presupunea filmarea copilului în interacţiune unu-la-unu cu fiecare persoană apropiată din mediul lui, după care se făcea un "schimb de experienţă" între toţi şi analiza comportamentelor. Deşi nu are cum să rezolve problemele complexe ale copilului, probabil că metoda este utilă. Este utilă şi în cazul nostru: nu am văzut/auzit niciodată schimbări mai mari ca în cazul lui M. de la un tutore la altul. Cameleonic, aş zice: câţi tutori/persoane apropiate, atâţia de "M." am văzut...
De curând, urcatul pe bibliotecă a luat o altă turnură. Rafturile de sus au fost eliberate pe jumătate de cărţi (ceea ce le face să nu mai cadă) în timp ce M. şi-a "fixat traseul" în mai puţin de o săptămână: a devenit foarte îndemânatic în ascensiune. Nu o face imprudent, e foarte atent şi când urcă, şi când coboară.
A devenit limpede că motivaţia nu este doar atragerea atenţiei ci evitarea sarcinii (lecţiile). Mai precis, biblioteca a devenit un fel de home, sweet home... No5 spune că, atunci când nu îi convine ceva, M. se urcă pe partea de sus (e destul de lată, 40 de cm) şi stă întins sau ghemuit sub tavan, observând-o, repetându-i numele sau bătând în lemn. Probabil îl satisface grozav că e un loc în care noi nu putem ajunge şi nu îl putem obliga să facă nimic...dacă vrea, coboară (pentru toaletă, de exemplu, coboară) dacă nu, nu. No5 trebuie să îl ademenească cu diferite recompense, majoritatea sunt însă din sfera jocului (cele alimentare nu îl conving să coboare). Evitarea lecţiei a devenit clară ieri, când mi-a spus clar, urcându-se pe rafturi: "Nu vreau...loc de joacă." I-am răspuns că îl duc la locul de joacă după lecţii. Ca "răspuns" (ajunsese deja sus), a început să îşi lase picioarele şi fundul să atârne în partea dreaptă a bibliotecii. Deşi eram îngrijorată, nu am lăsat să se vadă nimic şi am adus perne/pilote pe care le-am pus în stivă pe lângă bibliotecă, să nu se lovească dacă ar fi căzut. După ce am plecat şi l-am lăsat cu No5, deşi a petrecut ceva timp sus, a coborât suficient de mult ca să facă majoritatea programelor, şi nu a repetat tentativa de a se lăsa în gol.
Acum, mă gândesc că are nevoie nu numai de un colţ de sport ci şi de o compensaţie, un fel de "refugiu" (o căsuţă, sau un cort "al lui" în care să aibă voie să stea din când în când?). Mă întreb dacă problema se leagă doar de lecţii şi/sau de dorinţa de a o impresiona pe No5. Pot să aflu într-un singur fel: să lucrez şi eu cu el la masă şi să vedem care este regimul bibliotecii atunci...

joi, 13 noiembrie 2008

Climbing and dangers (I)

De curând dorinţa lui M. de a impresiona şi de a atrage atenţia celor din jur (în special a tutorilor) a luat una din cele mai periculoase forme: urcatul şi agăţatul de tot ce se poate, afară şi în casă. Tendinţa incipientă exista mai demult, însă am reuşit să o ignor astfel încât, câtă vreme este singur cu mine, nu sunt probleme. Odată cu intensificarea hiperkinetismului din această vară, au apărut idei şi pericole noi. Am eliminat agăţatul de dulap prin mutarea mobilei (dulapul schimbat din camera de zi în cealaltă cameră, fără nimic lângă el care ar putea servi drept "treaptă"). Cu uşa a observat singur, după câteva tentative, că nu prea reuşeşte. Caloriferul şi pervazul de la geam sunt atractive, dar nu suficient de înalte, aşa că nu sunt frecventate foarte des. Scaunele şi mesele sunt escaladate de câteva ori pe zi, dar nu se întâmplă cine ştie ce, are un simţ al echilibrului destul de bun. Însă de două săptămâni biblioteca înaltă de doi metri a devenit teren de luptă pe spaţiul sesiunilor cu No5. Am încercat câteva alternative: blocajul fizic (greu de dat jos de la înălţime, are 25 de kilograme), blocarea comportamentului prin aglomerarea rafturilor de jos care sunt primele "trepte" (nici asta nu a mers, reuşeşte să urce şi aşa...). Nu m-ar interesa neapărat faptul că a rupt sertarele şi rafturile urcându-se pe ele, nici că până la urmă poate va trebui să renunţ la bibliotecă (o decizie greu de pus în practică pentru că folosesc cărţile, nu sunt decorative) ci mai curând faptul că se pune în pericol urcând pe rafturile instabile. No5 spune că a reuşit să îl ignore şi că s-a diminuat comportamentul în ultimele zile...i-am subliniat că pentru M. ignorul perfect este cel exterior completat de ignorul interior: este vechea lui capacitate de a simţi starea afectiva reală a cuiva. Dacă tutorele joacă teatru (mimând entuziasmul în terapie sau indiferenţa ca reacţie la comportamentele lui) el simte şi fie nu cooperează la programe, fie menţine comportamentul indezirabil. Ştiu că ar mai fi încă o soluţie, redirecţionarea printr-un colţ gen "sală de sport" (nu am suficient spaţiu pentru o "cameră de integrare senzorială" cum am văzut undeva) dar cum am un program încărcat toamna asta, trebuie să amân ideea pentru câtva timp...

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Building a performant team is a challenge

Ce înţelegem din discuţia de pe forumul autism.ro (între cei doi părinţi pe messenger: http://www.autism.ro/forum/
viewtopic.php?t=4481&start=30&sid=1718031db3f28e3092eac16a0191dcba),
foarte interesantă de altfel?...În primul rind, ca situaţia diferă mult de la familie la familie. Sunt familii în care tutorii sunt motivaţi în primul rând intrinsec şi motivaţia financiară vine pe planul doi (familii norocoase) dar şi familii în care motivaţia financiară este pe primul loc. Eu am încercat să fac parte întotdeauna din prima categorie, pentru că din câte am vazut, echipele care au lucrat cu copiii recuperaţi au fost 90% de acest tip.
Problemele care împiedică formarea unei astfel de echipe sunt destul de mari însă, din cauza unor realităţi din "lumea noastră"(asa cum arată ea acum).
a) Cererea foarte ridicată şi oferta foarte scăzută de tutori cu vocaţie. Aşa cum a reieşit din discuţia citată, sunt tot mai mulţi care preferă să citească despre ABA sau să frecventeze doar un workshop, decât să vadă într-adevăr ce înseamnă ABA în practică. În Bucureşti, cel puţin, sunt multe alte oferte de joburi comode, chiar dacă aceste joburi nu le oferă neapărat o carieră pentru viitor.
b) Superficialitatea studenţilor de la toate specializările (vizibilă în ultimii doi ani), care se aşteaptă pentru orice job să le fie plătite salarii semnificative în condiţiile în care nu numai că le lipsesc cunoştinţele şi experienţa, dar nici nu au seriozitate şi disponibilitate pentru studiu continuu, şi vor să îşi impună pretenţiile asupra programului sau "fişei de post".
c) Selecţia şi trainingul la capitolul "resurse umane - tutori" nu sunt deloc uşoare (aşa cum a observat şi unul dintre părinţi în dialogul de mai sus), fluctuaţia şi integrarea noilor membri poate încetini mult mersul echipei. În ceea ce ma priveşte, în fiecare toamnă am pierdut minim 1,5 luni cu căutarea şi antrenarea pentru 1-2 tutori noi în echipă.
d) Lipsa abilităţilor "manageriale" ale unor părinţi (firesc, de altfel! nu toţi putem fi buni la acest capitol). Când spun asta mă gândesc că pentru a coordona o echipă este nevoie de comunicare continuă, organizarea lucrului, suport motivaţional pentru tutori, asistenţă pentru perfecţionarea lor profesională. Uneori coordonatorul român ajută la rezolvarea problemelor, însă părintele este cel care este permanent lângă echipă.
e) Lipsa unui sistem formal de perfecţionare şi certificare, care să "facă lumină" în acest domeniu în privinţa: tarifelor, experienţei, abilităţilor şi cunoştinţelor, astfel încât să nu mai pierdem timpul cu controverse de acest gen.
Acestea fiind spuse, nu cred ca ar trebui coborâte standardele din nici unul dintre motive. Nu cred că plata unor sume exorbitante ar stimula un tutore să se implice 100% în terapie...dimpotrivă. Şi nici concesiile făcute (avantaje de alt gen sau program preferenţial) sau renunţarea la unele aspecte (simplificarea unor reguli pentru confortul tutorilor). Până la urmă, obiectivul este recuperarea copilului, să nu uităm...

miercuri, 5 noiembrie 2008

Psychological support for the members of the team

Integrarea lui No5 se face în modul cel mai neindicat...ca şi coordonator de echipă nu pot să fiu de acord cu o integrare blind dar, din lipsa resurselor de tot felul din jurul nostru, asta se întâmplă. Camera de filmat e stricată, calculatorul pe care merge camera de supraveghere e virusat, iar eu nu sunt acasă şi nu am cum să văd nimic, mă bazez pe povestiri (subiective)....În aceste condiţii se pot face greşeli mari atât la tehnică, precum şi la prompturi sau la organizarea sesiunii. Pot fi şi reacţii greşite la "testările" copilului, ceea ce pe undeva este cel mai periculos, pentru că aceste greşeli se transformă uşor în atitudini greşite de ambele părţi care pot afecta pe viitor relaţia copil-tutore. Astăzi M. a avut o criză bruscă de agresivitate şi a trebuit să ghicesc din relatări care a fost cauza...ei bine, No5 înţelesese greşit că se face pauză doar după cinci programe (ideea despre care vorbisem era că după cinci programe se adună cinci tokeni şi se dă recompensa) ceea ce era o constrângere fără rost. În rest, aptitudinile ei pentru terapie sunt bune, la training a înţeles rapid despre ce este vorba, dar am avut de lucru în ultimele zile ca să o conving să îşi pună simţul observaţiei şi inspiraţia la lucru. În timpul trainingului avea multe reticenţe legate de greşelile pe care le-ar putea face - nu e rău că le avea, asta arată că e responsabilă - dar mi-a luat timp să îi explic că în ABA nu există greşeli ireparabile decât dacă ţin de concepţia programelor şi dacă se menţin pe termen lung. Asta m-a făcut să mă gândesc la rolul meu - nu sunt numai coordonator, sunt şi suport psihologic...de câte ori tutorii nu au avut încredere în ceea ce făceau, sau s-au întrebat dacă e o greşeală din partea lor şi unde e greşeala, eu "am fost acolo" să le răspund. Ieri a fost o zi destul de grea pentru ambele "ture" (No3 şi No5), însă am folosit prilejul că am întâlnit-o pe No3 ca să atac un subiect delicat: starea lui M. Toată vara, No3 a fost lipsită de entuziasm şi fără dispoziţia de a face concesii: în parte pentru că a fost suprasolicitată în cealaltă familie în care lucrează iar la mine venea deja obosită, dar şi pentru că se simte debusolată, interpretează starea lui M. ca pe un eşec al echipei (deşi de fapt este un eşec al tratamentului). Atunci, am folosit faptul că ieri ne-am intersectat în parc şi copilul nu ne auzea (când ne aude, vorbim cifrat) ca să pun peştele pe masă, cum se spune în teoria gestionării conflictelor. Ei bine, i-am spus, ne este greu să mergem mai departe cu M. pentru că noi două l-am văzut foarte aproape de recuperare. Dacă ar fi evoluat greu de la început ar fi fost altceva, însă noi l-am văzut ieşit din autism. Acum este greu să ne întoarcem înapoi şi să vedem nu numai că nu mai are starea de spirit de atunci, ci şi atenţia şi memoria slabe, şi multe alte probleme pe care nu le-a avut mai înainte. Mi-am dat seama după privirea ei că aceste câteva observaţii au avut un efect bun. Era adevărul despre ceea ce simţea, un adevăr pe care nu îl auzise niciodată şi nu avusese curajul să îl formuleze în cuvinte. Şi mie mi-a făcut bine să îl formulez - deci tot ce am învăţat eu până acum despre tehnicile de comunicare nu a fost deloc de prisos :).

vineri, 31 octombrie 2008

Autism and relationships (III)

Există şi o categorie de relaţii în legătură cu care "cerul" este mai senin în ceea ce priveşte evoluţia lor: relaţia între copiii de pe Autism Planet şi fraţi. Am cunoscut în ultimii trei ani nişte familii deosebite care şi-au recuperat sau îşi vor recupera copiii...în afară de părinţii lor şi de transformările prin care au trecut aceştia, m-a impresionat relaţia între copilul cu probleme şi fratele/sora fără probleme. Această relaţie demonstrează potenţialul deosebit al copiilor de a înţelege şi ajuta pe copilul care vine de pe altă planetă. (Asta îmi arată şi rolul pe care îl au copiii în general în recuperarea copilului cu probleme, în ipoteza în care situaţia li se prezintă la un mod firesc şi tolerant: ei au mult mai mult curaj şi mai multă generozitate decât adulţii. Dar, pentru că ei copiază comportamentul adulţilor, atunci când coinstată în mediu indiferenţă sau respingere faţă de "copiii ciudaţi" pe care îi văd în parc, procedează la fel.) Revenind la relaţia din familie, ei îl acceptă şi îl ajută extraordinar de mult pe fratele/sora cu probleme să se recupereze - fie manifest şi conştient (dacă sunt mai mari) fie prin simpla lor prezenţă şi interacţiune (dacă sunt mai mici). Am şi câteva cazuri:
- D., sora mai mare cu un an a unei fetiţe diagnosticate la aproape doi ani cu autism: am văzut casete în care toată familia să juca şi trăgea de copil să spună cuvinte. Era o atmosferă deosebită la care nici un copil, oricât de desprins de lume ar fi fost, nu ar fi putut să reziste.
- D., sora mai mică cu un an a unei fetiţe care este aproape recuperată: un spirit voluntar şi energic, tovarăş de joc permanent pentru sora ei şi factor de relaţie simetrică.
- M. , sora mai mare cu trei ani a unei fetiţe care face ABA: a învăţat principiile ABA "din mers" şi aplică instantaneu orice se poate ca să o stimuleze pe sora ei.
Probabil am o nostalgie pentru că, orice aş face, nu am de unde să îi dau lui M. darul preţios al fraţilor (verilor) şi prietenilor. Aceasta a fost problema lui dintotdeauna: nu atât că a venit de pe o altă planetă, cât faptul că trecerea lui pe această planetă a fost până acum singur, doar cu mama. Este un blestem? O soartă crudă pe care trebuie să o învingem? Cine mai ştie...

miercuri, 29 octombrie 2008

About "selfishness" in therapy

O prietenă, mamă a unui copil cu probleme, îmi spune de curând: Trebuie să îmi cumpăr haine pentru că am revenit la serviciu şi nu m-am mai gândit demult la asta. Însă mă simt vinovată pentru că îmi cheltui banii pe haine în loc să îi dau pe terapie. Adică, am înţeles eu, se simţea vinovată în primul rând pentru că îşi acorda atenţie ei înseşi. M-am întrebat atunci până unde trebuie să se întindă sacrificiul părintelui. La câte trebuie să renunţe, material şi psihologic - unde este echilibrul între renunţare şi menţinere, între luptă şi relaxare, între lucru cu copilul şi pauze, între viaţa în echipă şi viaţa în afara echipei...Mie întotdeauna răspunsul mi s-a părut simplu. Ca să supravegheze/coordoneze terapia, părintele trebuie să aibă o stare de confort psihologic. "Renunţarea la tot", atunci când se produce, reprezintă o frustrare atât de puternică, încât afectează şi calitatea terapiei. Astfel, nu trebuie renunţat la locul de muncă (dacă există), la vacanţe, la relaţia cu prietenii apropiaţi. Este adevărat că unele relaţii şi activităţi se restructurează forţat datorită schimbărilor vieţii de familie şi reacţiilor copilului/celor apropiaţi, dar este important ca renunţarea/restructurarea să nu apară ca intenţie asumată. În momentul în care terapia devine elementul central din viaţă, are loc desprinderea de lume şi a părintelui, nu numai a copilului. Nu numai că nu va exista o bază pentru a suporta eventualele eşecuri, dar nu va exista nici obiectivitate în aprecierea progreselor copilului şi nici energie pentru a-l menţine în lume, atât cât se poate. Este o autoexcludere care completează excluderea din afară...

vineri, 24 octombrie 2008

Don't go outside - you are a deviant (II)

Suntem în training pentru No5. Până acum ea este exact ce ne-am dorit pentru echipa noastră: o fată calmă, tenace, inteligentă şi cu ceva experienţă în creşterea copiilor. De data aceasta am făcut un training mai puţin formal (cel de anul trecut, stil clasic, a prins greu la No4 - m-am gândit să schimb stilul): acum este stil conversaţie, materiale citite de ea acasă pe care le discutăm în fiecare zi printre alte secvenţe relevante din istoria terapiei de până acum. De asemenea, s-a desfăşurat mai mult în parc, pentru că a doua zi de stat în casă au apărut nişte reacţii de tip forward care ne perturbau, iar pe ea au făcut-o să-şi pună întrebări dacă s-ar descurca.
În timp ce suntem afară şi povestim, îi spun câte ceva de reacţiile de respingere din mediu. La început nu îi vine să creadă, spune că nu s-a gândit niciodată şi nu îşi dă seama dacă aceasta este o problemă. Însă ieri, în cursul a numai trei ore de plimbat pe la diverse locuri de joacă, a văzut minim trei reacţii din partea bunicilor, vânzătorilor şi trecătorilor, la comportamente minore ale lui M. - comportamente care nu stricau nimic, ci mai mult enervau şi păreau nepotrivite cu vârsta lui. Chiar erau, pentru că M. pare întreg, dar nu este...I-am explicat pe scurt care sunt calculele pe care le fac atunci când apar astfel de situaţii, în care eu sunt interfaţa lui cu lumea - ceea ce înseamnă calcul, decizie şi negociere continuă.
Dacă reacţiile lui nu sunt în sine dăunătoare (nu pot leza copilul/adultul sau nu pot strica nici un obiect de-al lor sau public) nu intervin sa i le reprim. În fond, sunt lucruri mărunte: îi mai necăjeşte pe copii pentru că vrea să le atragă atenţia, le strică înadins munţii de nisip, le mai ia câte o jucărie, se agaţă de balansoar...Bunicii/bunicele însă, le receptează ca pe ceva major şi sar ca arşi cu observaţii. Eşti mai mare, de ce faci aşa ceva? De ce te urci invers pe tobogan? De ce o iei invers prin tunel? De ce te-ai aşezat acolo? De ce nu eşti atent când îţi dai drumul pe tobogan? De ce faci praf când te învârţi în tiribombă?...
Dacă însă situaţia devine periculoasă pentru M. (copiii şi bunicii îl resping constant iar el se încăpăţânează într-o anumită acţiune) atunci trebuie scos din contextul respectiv dar cu tact, pentru că interpretarea lui este sumară şi poate să înţeleagă altceva. El a vrut doar să ia contact cu nişte oameni, asta e tot - la nivelul lui afectiv, dacă nu poate să atragă atenţia vorbind şi făcând ce fac ceilalţi, încalcă regulile ca să câştige atenţie.
Una din cele mai mari greşeli pe care le-aş face ar fi să accept sistemul de gândire al celor din jur, doar pentru că sunt mai mulţi. Acest sistem de gândire spune că regulile rigide ale adulţilor sunt valabile şi pentru copii...sunt valabile nu numai în situaţii formale (şcoala) ci şi în situaţii informale (locul de joacă). Tot ce nu se supune lor este respins. Cu alte cuvinte, mai bine nu veni printre noi, pentru că eşti altfel....

marți, 21 octombrie 2008

Autism and relationships (II)

Apariţia copilului cu probleme bulversează nu numai relaţiile de cuplu, ci şi relaţiile între generaţii. Bunicii şi părinţii, de obicei, nu se mai înţeleg...bunicii au trăit în alt model de educaţie, cel în care "buna creştere", "şapte ani de acasă" şi "ce spune lumea" era hotărâtor: în acest caz, să aibă un nepot care se tăvăleşte pe jos că nu vrea să plece dintr-un loc este deja o problemă de identitate personală. Niciodată, în neamul nostru nu s-a pomenit aşa ceva...Părinţii copilului, mai tineri, mai moderni şi mai flexibili, au o capacitate de adaptare mai mare: unii dintre ei reuşesc să se debaraseze de perspectiva moştenită, cu beneficii mari pentru sistemul lor nervos şi echilibrul copilului. Însă, din diferenţa de perspectivă se nasc conflicte: părinţii tind să se concentreze pe ce e important, bunicii - pe aparenţe. O altă sursă de conflict este atitudinea obişnuită a bunicilor, de a răsfăţa copilul şi de a se concentra pe detalii fizice (îi e frig, îi e cald, îl trage curentul, ce mănâncă deseară...). Implicarea emoţională a bunicilor se trage din contrastul între declinul lor fizic şi dorinţa imposibilă de a controla şi determina evoluţia pozitivă a copilului. De multe ori, bunicii nu pot să iasă din această dilemă şi se blochează fie în boală, fie în atitudine necooperantă. Unii dintre ei reuşesc cu timpul să se calmeze şi să ajute efectiv pe copil şi pe părinţii lui. Diferenţele între generaţii, în special când se face ABA, sunt greu de depăşit: mai ales într-o societate ca a noastră, în care oamenii nu au educaţia comunicării...

duminică, 19 octombrie 2008

Autism and relationships (I)

Trăim într-o lume afectată de cutremure simbolice...familiile se destramă, ceea ce avea valoare până mai ieri nu mai stă în picioare; generaţiile se situează la ani lumină distanţă, iar modelele de educaţie nu mai au nici un sens. Într-o astfel de lume, apariţia unui copil cu probleme într-o familie poate determina cele mai mari schimbări. Atât interioare, pentru fiecare individ care are de-a face cu copilul cu probleme, cât şi în relaţiile din familie. Dintre acestea relaţia cea mai afectată este cea între soţ şi soţie. Evoluţia normală a acestei relaţii este spre fuziune - dar evoluţia interioară a soţilor după apariţia copilului cu probleme poate să fie complet divergentă. În orice cuplu apariţia copiilor înseamnă schimbarea fiecăruia dintre soţi, şi în consecinţă schimbarea relaţiei: copilul cu probleme determină însă o schimbare radicală. Unii pot alege calea învăţării şi a evoluţiei spirituale, alţii pot alege calea luptei şi a lucrului cu copilul, alţii pot alege calea câştigului de resurse...drumurile şi nuanţele drumurilor pot să difere foarte mult pentru fiecare. În aceste condiţii, cuplul nu are cum să se consolideze. Unele cupluri se destramă, altele plutesc, iar câteva reuşesc să menţină şi direcţia pe marea agitată de furtuni care este viaţa împreună cu copilul cu probleme...

luni, 13 octombrie 2008

Waiting for mother

Până la urmă, inevitabilul s-a întâmplat! A început programul meu regulat...În fiecare după-masă, de luni până vineri - la fel de greu ca acum trei ani, în toamna/iarna în care a regresat M. De obicei mai sunt multe altele pe lângă programul fix, aşa că de-abia se poate respira. Programul a început fără echipă şi fără bonă...nu ştiu cum ajung la capătul acestei săptămâni. No3 a fost de acord să acopere programul de seară de luni până miercuri, rămâne să sper că mama se va simţi destul de bine să acopere restul.
În seara asta am avut un interviu cu o candidată şi am întârziat o jumătate de oră dincolo de cât era dispusă No3 să stea. Vecina care ne mai ajută în situaţii de urgenţă avea temperatură, aşa că am transmis lui No3 să lase la vecina doar cheia şi pe el să îl lase în casă spunându-i că vin repede...Când am ajuns, el s-a repezit la uşă, se vedea că era îngrijorat (probabil îi era frică fiind seară?). Mă aştepta şi cu o surpriză neplăcută: am găsit la toaletă o baltă pe jos, lângă vas. Nu nimerise dinadins: era un mod de a protesta că l-am lăsat singur. Mi-am amintit de A., buna mea prietenă caniş, care îmi târa gunoiul sau rufele murdare în mijlocul casei când stăteam mai mult de zece ore plecată. Dragii de ei, ce înseamnă să nu poţi spune ce ai pe suflet...

joi, 9 octombrie 2008

"Better" is the enemy of "good"

"Mai bine" este duşmanul lui "bine". M-am convins de nenumărate ori despre adevărul acestei afirmaţii. Am văzut decizii dramatice luate în viaţă (joburi pierdute, căsătorii desfăcute, relaţii întrerupte, case schimbate) cu consecinţe nefericite...de multe ori m-am întrebat de ce nu se mulţumesc oamenii cu o situaţie atunci când e stabilă. Răspunsul este simplu: aşa este natura umană, atunci când obţine ceva se gândeşte în continuare doar la ce nu a obţinut.
Şi, ca să revin la cazul nostru: îmi amintesc despre starea mea din luna aprilie, când aşteptam cu înfrigurare să apară "eu", ceea ce ar fi fost semnalul că M. depăşeşte vârsta afectivă de patru ani şi poate evolua în continuare...Nu a fost să fie aşa, în loc de un salt a urmat o prăbuşire. Acum, nu numai că nu îl mai aştept pe "eu", dar pronumele posesive, care au venit odată cu ultima schemă homeopatică, nu mai au nici o valoare ţinând cont de dezastrul care le-a însoţit. Completat cu lipsa echipei şi terapia subţire din timpul verii, acum M. pare departe de copilul din iarnă şi chiar de cel din primăvară.
(În seara asta copiii de la un loc de joacă l-au poreclit Almette - nu ştiu de ce, poate din cauză că vorbeşte neinteligibil. Ca întotdeauna când apar asemenea situaţii, m-am gândit bine dacă să mă retrag sau nu împreună cu el spre casă. Am rămas, pentru că a) copii aveau dreptate, el avea reacţii nepotrivite, se arunca în genunchi pe jos în loc să alerge după minge cu ei şi vorbea singur , şi b) de fapt nu erau chiar aşa de răi, chiar dacă i-au pus o poreclă şi se jucau "de-a măgăruşul" l-au inclus şi pe el în jocul lor, îl mai strigau din când în când şi pe nume şi îl întrebau dacă nu se joacă, şi nu făceau strâmbături şi maimuţăreli prin spatele lui, cum se întâmplă în alte grupuri.)

sâmbătă, 4 octombrie 2008

The role of a friendly environment

Ieri am avut o zi aglomerată...bona pe care eram fericită că o găsisem (fiind deja într-o situaţie de urgenţă cu serviciul) a dispărut fără avertisment. Se pare că ideea de a-i plăti salariul în două tranşe a fost nefericită. (Sau ce altceva? Poate faptul că i-am spus că atunci când lipseşte, ori recuperează ori îi scad din salariu?) Asta e problema tuturor angajatorilor/managerilor din România: să îl faci pe angajat să comunice, să spună ce îşi doreşte sau cu ce detaliu i s-ar face viaţa mai uşoară. Tot timpul m-am străduit să comunic cu membrii echipelor mele, dar se pare că tot nu a fost de ajuns :(.
Aşadar, cu M. la serviciu. Este de observat că atunci când se află într-un mediu serios, în care nu este loc pentru copii, are un prag de suportabilitate pe care îl depăşeşte destul de uşor. Dincolo de acest prag creierul lui începe să funcţioneze ca un casetofon dat pe forward. Brusc "banda cenuşie" se derulează mai repede şi nu se mai pot garanta reacţiile: râs exagerat, alergat excesiv, vorbit singur în public etc. Aşa stând lucrurile, întotdeauna încerc să rezolv problemele cu viteza sunetului, dorind să duc şi discuţiile, şi să nu îl pierd prin instituţie. Din fericire colegii cunosc cazul şi nu se impacientează.
A doua staţie (obligatorie). La bancă, să plătesc o taxă urgentă care mi se va deconta ulterior. De obicei, interacţiunile mele cu băncile sunt complicate: înghesuială, probleme în coadă de peşte, cerinţe suplimentare ş.a. Acum însă M. se pare că poartă noroc. Nimerim peste o funcţionară care îl simpatizează şi rezolvă problema operativ. Just in time, pragul de suportabilitate tocmai fusese atins, alergatul depăşise amplitudinea normală. Deja paznicul băncii începuse să se uite la M. ca un buldog deranjat din somn şi gata să mârâie...ne-am strecurat pe uşă fericiţi, precum Tom şi Jerry din desenele animate.
A treia staţie (dezirabilă). La firma Atticia, să ne luăm suplimentele alimentare. Firma nu are decât câţiva oameni şi, deşi spaţiul pare gol, timpul de aşteptare este destul de mare. Din fericire pe aici au trecut mulţi copii hiperkinetici iar M. este deja cunoscut, acum apare aici pentru a treia oară. Realizez instantaneu ce important este mediul pentru un copil ca el...e important să întâlnească oameni prietenoşi, care îl salută sau vorbesc cu el, chiar dacă el nu îi priveşte sau nu are reacţii corecte de reciprocitate. Şi nu în ultimul rând, să întâlnească oameni care nu uită că este om...oameni care nu se uită la el ca la un "caz" sau mai rău, ca la un animal ciudat...

luni, 29 septembrie 2008

Establishments of closed hearts

Nu ştiu cum este pentru alţii, dar pentru mine experienţele cu fundaţiile sunt întotdeauna dezamăgitoare.... Unde lipseşte sufletul, nici performanţă nu are de unde să fie. Să revedem scena: suntem în birou la A., o prietenă care este psiholog, iar eu mă plâng că nu găsesc oameni pentru echipă. Ea mă aprobă şi spune că absolvenţii de psihologie din domeniu nu fac nici un efort conştient să se perfecţioneze, şi nu sunt hotărâţi dacă vor să rămână în domeniul psihologiei copilului. Încercând să mă ajute, cheamă o specialistă de la o fundaţie cu care colabora (să îi spunem X)...Aceasta intră, fără urmă de zâmbet, şi rămâne în picioare, cu braţele încrucişate (poziţie defensivă) uitându-se de sus la M. El a devenit brusc hiperkinetic şi a început să alerge prin cabinet şi prin afara lui, şi din când în când mai venea şi se arunca pe covor între noi...era de nerecunoscut, ai fi zis că nu a făcut ABA niciodată. Unul dintre motive era că sigur înţelegea discuţia şi nu îi plăcea. X a spus că nu se găsesc oameni, iar M. are doar cuvinte şi face propoziţii doar prin imitaţie - deci e greu de lucrat cu el, era subtextul (Nu face doar prin imitaţie, le face şi spontan, i-am spus - însă nu mă credea) (Nu înţeleg cum poate cineva să facă evaluări de genul ăsta în 2-3 minute). Apoi m-a întrebat la ce tarif pe oră caut...ea ştie oameni care lucrează cu XG lei pe oră, alţii cu X0 sau mai mult. I-am spus că sunt convinsă că diferenţierea preţului este după competenţă (nu cred că a sesizat cineva ironia mea). Apoi, găsim o variantă oarecare de compromis, şi întrevederea a luat sfârşit.
P.S. Timp de patru zile după acest eveniment, M. a fost de nerecunoscut...crize de nervi fără motiv, opoziţie, proteste şi necooperare la locurile de joacă (nu mai voia să plece, la plecare o lua prin grădini sau prin bălţi) încât începusem să cred că alunecăm într-o nouă prăpastie. Însă nu s-a întâmplat asta, şi-a revenit la starea caracteristică acestei veri...chiar dacă nu este la fel de bună ca toamna trecută, în mod sigur o prefer faţă de altceva mai rău (sistemul lui nervos este cât de cât stabil).

vineri, 26 septembrie 2008

One-to-one or two-to-one?

În ABA se discută destul de puţin despre numărul tutorilor care trebuie să lucreze cu copilul în aceeaşi sesiune. S-a spus că numărul optim este de doi, cu o justificare legată mai mult de joc şi pregătirea materialelor. Oricum, familiile ajung deseori să lucreze unu-la-unu, pentru că e prea scump să asigure doua persoane simultan pentru copil...de fapt fondurile unei familii pot sa fie insuficiente pentru a acoperi un număr mare de ore de ABA, fără a mai vorbi şi despre calitatea sesiunilor - aşadar, este de înţeles de ce numărul tutorilor nu mai contează.
Şi eu am considerat secundară problema, pentru că în echipele care au lucrat cu M. s-a lucrat, paradoxal, mai bine cu un singur tutore decât cu doi în aceeaşi sesiune. Doar două luni, la început, s-a lucrat doi-la-unu, era într-adevăr nevoie de prompt din spate şi asistenţă în pauze. Începând din luna trei de terapie, s-a trecut pe unu-la-unu şi aşa a rămas până la (insuficientul) program curent din septembrie 2008. Fiecare membru nou a învăţat cum să ofere simultan şi comenzile şi prompturile, astfel încât să se descurce singur.
Dar acum, iată-mă din nou în dilemă. M. are mai multe programe de verbalizare la care mi-e foarte greu să ofer promptul (de imitaţie verbală, în mare parte). De exemplu, sunt programe în care învaţă să pună întrebări. Am adaptat promptul verbal sub formă de şoaptă ca să facă diferenţa între comandă, prompt şi feed-back verbal - în continuare însă (pentru că programul trebuie să îl ajute la conversaţie şi la comunicarea funcţională), ar trebui să îi şi răspund la întrebări...este imposibil însă, e obişnuit cu promptul verbal şi dă şi răspunsul, nu mai înţelege deloc ce vrea programul de la el (în general e important să înţeleagă ce vrea programul de la el pentru evitarea frustrărilor şi a refuzurilor). Evident că promptul verbal din spate ar fi cea mai bună soluţie, dar nu prea poate fi pusă în practică...

duminică, 21 septembrie 2008

The glass prison

Un părinte singur cu un copil hiperactiv este prins într-o închisoare cu pereţi de sticlă...Îi poate vedea şi auzi pe cei din afară. Dar nu poate face uneori nici cele mai banale lucruri: nu poate merge la magazin pentru că e aglomerat (copilul se agită), nu poate merge la teatru sau la film (copilul nu are răbdare), nu poate merge în vizite pentru că nu se ştie pe unde se apucă copilul să sară (şi, de! până la vârsta asta trebuia să înveţe să nu le strice oamenilor lucrurile), nu îşi poate planifica drumuri riscante printr-un oraş sufocat de maşini pentru că nu se ştie cât stă în trafic (şi copilul nu are răbdare). Încet-încet, ajunge să renunţe la o mulţime de lucruri pe care le considera ca făcând parte din viaţă: la ieşiri de timp liber, la mers prin magazine şi librării, la prieteni...Senzaţia este foarte ciudată, pentru că cei din afară pot trece de pereţii de sticlă oricând. Asta doar dacă vor...
Din când în când, sentimentele şi speranţele personale caută (uneori vag, alteori intens) să-şi croiască un drum prin lanţul continuu de calcule şi decizii care se leagă în primul rând de copil. Dar realitatea, de obicei, inversează din nou priorităţile. Iar planurile de viitor sunt într-o nebuloasă: o serie nesfârşită de "dacă" şi de semne de întrebare.
În final, nimeni nu poate să ştie care îi este destinul: deocamdată, în închisoarea de sticlă, nu rămâne decât speranţa şi imaginaţia.

miercuri, 17 septembrie 2008

About self forgiveness

Unde poţi să te duci cu un copil hiperactiv când plouă?...M. nu mai are cinci ani ca la începutul terapiei, să îl tentez cu un covrigel, un puzzle cu bucăţi mari sau un trenuleţ electric. Nu are nici suficientă autonomie şi concentrare să îşi găsească ceva interesant de făcut de unul singur. Atunci, ce? O plimbare la Plaza, prin ploaie. Întotdeauna mi-a plăcut oraşul acesta când plouă. Străzi şi alei pustii. Totul musteşte de apă. Eu (umbrelă roz) şi M. (umbrelă albastră), două tăceri alături. Nu reuşesc să mă adun după ziua de astăzi... Mi-a zburat din minte toată lista de generalizare. M. îmi face în ciudă sărind prin bălţi. Din când în când, îmi amintesc să îi mai dau câte o comandă şi redevine disciplinat pentru câteva secunde - ceea ce arată că ştie destul de bine ce face. Fie simte că gândurile mele sunt departe de el, fie nu îi place că şiroieşte apa pe tobogane şi protestează: îmi amintesc de vremurile în care îi învinuiam pe părinţii mei că e urât afară şi nu am tovarăşi de joacă. Copiii simt nevoia să se raporteze la un factor de autoritate în legătură cu orice. La întoarcere, scurtez drumul. Cu multele mele gânduri, aproape uit să cobor din autobuz în staţia noastră... căutându-mi cartela de la intrarea blocului, se schimbă brusc registrul interior şi mă năpădesc resentimentele faţă de mine însămi. Câte greşeli nu am făcut până acum - ca părinte, şi ca terapeut...câte zile în care puteam lucra cu M. şi nu am reuşit...câte informaţii pe care nu le-am folosit bine...câte reacţii greşite, câte stări nervoase nelalocul lor...şi câte altele!
Trebuie să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine pentru toate greşelile pe care le facem faţă de copiii noştri. Altfel, nu putem primi ajutorul lui Dumnezeu.

sâmbătă, 13 septembrie 2008

Thank You, God...

Alaltăieri. O zi solicitantă din punct de vedere profesional. S-a prelungit programul meu cu două ore şi No3 a fost nevoită să îl ducă pe M. la mama mea acasă: e o soluţie la care nu am recurs niciodată de un an încoace. Mama se simte din ce în ce mai rău, iar M., chiar dacă e mai bine decât în primăvară, e incontrolabil. Eram stresată, pentru că nu aş fi putut să îi ajut de la distanţă. Am dat telefoane din jumătate în jumătate de oră, gata să îi ofer soluţii sau să o asist să nu intre în panică dacă M. ar fi avut vreun comportament nedorit. La unul dintre ele, îl cheamă pe el la telefon, "vino să vorbeşti cu mama": (el) "Bună...Ce faci?" (eu)"Bună M....Eşti bine?" "Bine..." răspunde el, uşor ecolalic. O voce frumoasă, cuvintele destul de clare. Am avut un moment în care am uitat de toată tensiunea din jurul meu...mi-am dat seama brusc că, stând mai mult în preajma lui decât departe de el, nu a vorbit niciodată cu mine la telefon. Mi-am adus aminte cât de mult am luptat şi cât mi-am dorit să îl aud spunând câteva cuvinte la telefon - şi cât de imposibil a părut să fie asta cu doi ani în urmă. Prea des vedem numai neîmplinirile din prezent şi ne uităm numai spre viitor, uitând să mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne dă acum. Poate fi doar un moment de linişte sau o plimbare într-o zi însorită, un joc reuşit sau un cuvânt nou al copilului. Indiferent ce ar fi, mereu este un bine în plus în viaţa noastră.

marți, 9 septembrie 2008

Traces of the regressive stage

Regresia a trecut, ca o furtună de mai...se mai văd rar manifestări estompate, ca nişte tunete îndepărtate, care îmi amintesc prin ce am trecut în primăvara aceasta, care părea atât de promiţătoare la început. În urmă, "copaci căzuţi, maşini distruse, case luate de viitură, curent electric întrerupt pe alocuri"...aşa arată mintea şi comportamentul lui M. acum.
După vijelie, ce auzim de obicei? "O comisie evaluează pagubele...". Eu nu am o comisie la dispoziţie - mi-a fost greu să evaluez pentru că toate achiziţiile lui M. sunt construite cu atât trudă, în doi ani şi jumătate, încât îmi e greu să fiu rece şi obiectivă. În plus, M. este o fiinţă omenească şi îmi revine sarcina să o scot la capăt cu el în cel mai mulţumitor mod posibil, indiferent cum va evolua de acum încolo.
Totuşi, să vedem un bilanţ al pierderilor (sunt pierderi cumulate, de fapt, e vorba şi de cele două luni de vacanţă în care a lucrat doar în jur 25 de ore pe săptămână, cu generalizări cu tot):
- "copaci căzuţi": a uitat unele elemente (obiecte mici, numele maşinilor de construcţie);
- "maşini distruse": programe pierdute sau la care am renunţat pentru că nu mai mergeau, erau prea grele: Counter Questions, Teme (odată cu asta, frazele spontane care s-au rărit);
- "curent întrerupt pe alocuri": somn insuficient (de când am întrerupt homeopatia), verbalizare mai redusă ca frecvenţă şi pronunţia defectuoasă (vorbeşte prea încet şi deschide prea puţin gura când articulează, astfel încât unele cuvinte se aud serios "deteriorate"), fluturatul de mâini ca autostimulare, care se manifestă şi în afara casei.
- "casa luată de viitură": desenul şi scrisul. A pierdut abilitatea de a desena şi de a scrie, nici nu mai apasă pe creion...de la expoziţia de desene şi de scris cu litere mari după dictare, ne-am întors acum la zero. Mi-a fost atât de greu când am constatat asta (în iulie), încât am reluat programele cu întârziere (acum, după vacanţă).
Sunt şi programe care merg bine: multe (poate 10-15) se vor rări curând în generalizare pentru că le-am repetat toată vara. (Categorii - receptiv şi expresiv, Locaţii şi Funcţii ale locaţiilor, Funcţii ale obiectelor etc.).
Regresia şi urmele ei, ca şi dizabilitatea însăşi, sunt invizibile...cine nu cunoaşte problema vede acelaşi copil simpatic şi vesel, chiar dacă uneori are reacţii nepotrivite sau nu vorbeşte suficient.


sâmbătă, 6 septembrie 2008

Feeling powerless, near the losing children

O poveste care se repetă (la nesfârşit, eventual).
Povestea nr. 1 (acum două luni) O colegă îmi dă telefon...verişoara ei din Italia a venit cu copilul în vizită. Colega mea auzise înainte de vizită că sunt probleme cu copilul, şi i se păruse, din fotografii, că privirea lui este absentă. Îi spusesem, la vremea respectivă, că e bine să ajungă verişoara cu copilul la un medic. A mai trecut timp. La vizita în România, suspiciunile colegei mele s-au confirmat. Copilul, patru ani şi jumătate, cu mişcări bruşte, vorbirea nu foarte dezvoltată şi agresivitate (de exemplu, trântit colivia cu papagali). Mama lui avea o stare contradictorie, ba se plângea de problemele pe care le are cu lipsa de cooperare a copilului, ba spunea că de fapt e doar nervos, nu are nimic serios...Fusese cu copilul la un medic şi medicul nu pusese nici un diagnostic (ca în România!). Ştiind povestea mea, gazdele au insistat să ne întâlnim, să văd şi eu copilul şi să îi povestesc despre al meu. De acord - însă în ziua fixată, mama, copilul şi o altă verişoară au fost la shopping şi au fost prea obosite să ne mai întâlnim.
Povestea nr. 2 (săptămâna trecută). Copil de patru ani şi jumătate, cu Pampers, hiperkinetic, cu probleme de alimentaţie (nu mănâncă mai nimic). Mama (supraponderală, fumătoare) fără resurse materiale şi fără nici o informaţie despre TSA sau terapii. Cea care îmi povesteşte este bunica lui I. (o fetiţă de patru ani din parc cu care M. se înţelege bine) cunoştinţă a familiei în cauză. Când mi-a povestit, nici nu putea să se calmeze gândindu-se la copilul pe care îl văzuse. I-am spus că dacă părinţii nu se mobilizează, nu se poate face nimic...aici e primul pas, în schimbarea atitudinii părinţilor.

Mai am şi altele, cu mici variaţii...din ele am desprins câteva axiome:
1. Dacă nu ai legitimitate (medic, terapeut acreditat) şi eşti doar "un părinte", rata de succes în încercarea de a convinge un alt părinte (indecis) să ia o postură activă în legătură cu problemele copilului este foarte scăzută (aş zice 10%). Am observat la unii părinţi că au fost convinşi după ce au accesat forumul autism.ro, pentru că prin forum s-a creat o "legitimitate colectivă".
2. Dacă părinţii nu sunt dispuşi să sacrifice cel puţin de 75% din resursele şi modul lor de viaţă actual pentru a-şi ajuta copilul, intervenţia unor cunoştinţe/vecini/colegi/rude nu poate să le schimbe nivelul de motivaţie.
3. Cei care sunt în vecinătatea unor asemenea cazuri (copilul cu probleme, părinţii dezinformaţi sau pasivi) au un disconfort psihologic...ei ştiu din proprie experienţă sau din experienţe la care au fost martori ce urmează (sau ce poate să urmeze) dar nu pot să facă nimic - iar sentimentul de a asista la "pierderea" unui copil nu este uşor de suportat.

miercuri, 3 septembrie 2008

Comparison and depression

Cine priveşte "din afară" nu înţelege blocajele de comunicare ale multor părinţi cu copii în spectrul TSA. În ultima vreme m-am tot gândit că nu numai modul în care se raportează la informaţie/terapie este o cauză a faptului că nu comunică. O altă cauză este depresia. Părinţii cu copii cu probleme de învăţare şi /sau de comportament au o depresie de fond, nevindecabilă...Depresia e provocată de imposibilitatea de a controla/prevedea viitorul. Cum vor fi copiii? Se vor vindeca vreodată? Vor avea o viaţă normală? Problemele de acum se vor estompa sau se vor transforma în altele (mai grave)? Oare ei fac ceea ce trebuie pentru copii? Lanţul nesfârşit de alegeri, nesiguranţa, lipsa unor informaţii clare sau a unor metode consacrate obosesc şi agravează starea psihică. Această stare de fond poate fi identificată la toţi părinţii, chiar şi la cei care îşi găsesc sprijinul în Dumnezeu sau care adoptă o perspectivă optimistă şi activă. Depresia nu se vede, dar există.
Permanent, ca "sarea pe rană", intervine şi comparaţia cu copiii fără probleme sau cu copiii cu probleme care au o evoluţie bună. X începe şcoala...Y a avut o perioadă de şase luni în care a stagnat, dar acum şi-a dat drumul...Z ia lecţii de engleză...(iar "al meu e plin de probleme" ...evident, e subiectiv, problemele proprii sunt văzute la proporţii mărite). Raţiunea intervine uneori timid, ca o voce din off, şi spune că nimeni nu poate să ştie ce probleme au ceilalţi copii în afară de reuşite, informaţiile sunt întotdeauna trunchiate...dar starea afectivă e mai puternică decât raţiunea.
Mi-am amintit ce am auzit mai demult de la o mamă din reţea: Am invitat-o pe W la mine cu copilul, să mai vorbim, să socializăm copiii...mi-a spus că nu suportă să îi vadă pe ai mei ce bine sunt în comparaţie cu al ei. (Nu e invidie. E depresie...cea care a declarat cele de mai sus e doar mai sinceră decât alte mame).

miercuri, 27 august 2008

Routes and routines

În ultimele luni pare mai pronunţat pentru M. rostul rutinelor şi traseelor familiare (deşi într-o vreme dispăruseră şi credeam că voi reuşi să îl fac să fie mai flexibil). Nu este vorba că ar vrea să urmeze mereu acelaşi traseu, cel cunoscut (ca atunci când era mic). Rutele s-au transformat în altceva, mult mai subtil şi invizibil: dependenţa de un mediu familiar. Orice plecare pare să îl agite şi să îl îngrijoreze pentru că nu ştie pentru ce pleacă, ce urmează să se întâmple, cât urmează să stea şi când se va întoarce. Chiar dacă îi explic în cuvinte puţine şi simple, chiar dacă pare că înţelege când îi vorbesc despre durata unei deplasări, priveşte schimbarea de mediu cu un fel de nelinişte. Mi-am dat seama, în vacanţă, că o deplasare de două săptămâni ar fi fost prea lungă...
Primul lucru pe care l-a cerut, înainte chiar de a intra în casă cu bagajele, a fost "loc de joacă". Atunci mi-am imaginat că o să reuşesc să îi abat atenţia, dar nu am reuşit deloc. Cu capul învârtindu-ni-se după drumul care începuse la 9,30 dimineaţa, am mers unde voia... şi turul de onoare al locurilor de joacă a durat cam trei zile. Îmi indica rutele aproximative pe care obişnuiam să le avem (de obicei trecem prin două-trei locuri într-o ieşire) însă părea obosit...nu se îndemna la tobogane, părea mai important pentru el contactul cu locul cunoscut, regăsirea detaliilor vizuale care compun viaţa lui de zi cu zi (valabil şi pentru programul de acasă). De asemenea, repetă des numele prietenelor lui, ca un fel de întrebare despre reluarea relaţiilor. Începând de luni a cerut "lecţii" cu "chipsuri".
(Şi, mai nou, a găsit un mod imbatabil de a evita reproşurile şi disputele. Dacă îi fac observaţie pentru ceva, spune rugător şi tânguitor: "mami"..."mami"..."mami" până când se asigură că nu sunt supărată sau nervoasă şi trec la un alt subiect).

sâmbătă, 23 august 2008

Diary of holliday

Vineri, 15 august 2008

Plecăm în vacanţă, spre Grecia. Sunt îngrijorată pentru că prima vacanţă, tot la mare, de 1 iunie, nu a fost uşoară deloc...atunci era regresia, şi nu am vrut să renunţ la bilete (pe care le luasem cu două luni înainte) pentru că marea e importantă pentru sănătatea lui. Acum însă dezechilibrul lui energetic s-a estompat şi am speranţa că va fi mai bine.
Ne însoţeşte doamna V., o vecină pensionară care nu şi-a găsit locul în vacanţă cu copiii sau nepoţii. Am găsit destul de greu o ofertă acceptabilă care să includă cursă charter pentru toţi şi cameră single pentru dânsa. Insula Zakynthos, ca toate insulele greceşti, este foarte bine cotată, după ce am fost anul trecut în Halkidiki avem aşteptări ridicate.
În fine, plecăm...pe Otopeni, M. e agitat şi se aruncă printre cei care stau la coadă la check in. O las pe doamna V. la coadă şi îl ţin în zona de aşteptare. Apoi trecem de check in şi de security şi ajungem la îmbarcare. Aici deşi e afişată îmbarcarea ca liberă, plecarea întârzie...şi întârzie destul de mult, trei sferturi de oră. Mai este la coadă o fetiţă de trei ani şi M. o imită în orice, dar pare ciudat cum este acum destul de mare. Mai mulţi îl observă, dar nu întreabă nimic. Îi explic mamei fetiţei pe scurt despre ADHD şi terapia ABA, şi e impresionată. În fine, se deschid porţile şi ne urcăm în avion. Drumul e destul de greu pentru că M. râde fără rost şi se foieşte în scaun. Am găsit aparatul foto şi îl mai distrez un sfert de oră cu poze mai vechi. După ce mănâncă sandvişul începe să îmi spargă urechile că îl doare măseaua...iar după ce îi trece începe aterizarea, una neobişnuit de lungă (20 de minute) care ne dă la toţi dureri de stomac şi de urechi. M. se vaită mai încet sau mai tare în tot acest răstimp. Nu am văzut mare lucru din peisaj (el stă la geam), deşi cerul e limpede şi priveliştea a fost superbă.
Aterizăm în miezul zilei, ora 14,00, pe o temperatură infernală de 40 de grade. Când ieşim din aeroport, parcă respirăm foc în loc de aer. Autocarul care ne ia are aer condiţionat, dar a stat în soare şi e încins...conform programului merge întâi în altă staţiune (Laganas) şi apoi la cea în care urmează să stăm noi (Alikanas). Un drum care ne-a părut foarte lung (45 de minute). Insula pare destul de aridă, fără vegetaţia luxuriantă din alte zone maritime din sudul Europei, probabil plouă foarte rar. Iar şoseaua nu e modernizată, sunt curbe abrupte şi de-abia încap două maşini mari pe cele două benzi strâmte.
În fine, ajungem la staţiune şi la hotel. Complexul hotelier e drăguţ, construit în stilul grecesc, cu palmieri, gazon şi două piscine. Surpriza vine însă când vrem să ajungem la mare...în pliante au spus că sunt doar câteva minute până la plajă, dar de fapt este un kilometru...şi nici un indicator care să arate pe unde ajungem pe maul mării. Întrebăm pe doi angajaţi de la restaurant/magazine, şi ne arată direcţii contradictorii. M. îşi pierde răbdarea şi începe să ţipe "marea"..."marea"...iar doamna V., cu ochii după mare şi stresată de nervii copilului, se împiedică şi se loveşte la genunchi destul de rău. În fine, nişte englezoaice ne dau ultimele indicaţii, cu o privire plină de înţelegere către copil. Marea Ionică e superbă, vernil la culoare la fel ca Marea Egee, dar pare chiar mai sărată. La întoarcere ne încurcăm deşi nu este decât o singură stradă principală, nu mai reperăm ieşirea la stânga spre hotel...tot o englezoaică (staţiunea pare a fi plină de englezi şi de români) ne direcţionează.
Seara, altă surpriză neplăcută. Barul-terasă, prost plasat chiar în centrul celor trei hoteluri, dă petreceri pentru englezi cu karaoke, care durează până după 12,00...dar M. este epuizat de drum şi prima zi de plajă şi doarme neîntors până dimineaţa.

Sâmbătă, 16 august 2008

Azi am găsit un drum mai scurt spre mare (700 de metri) dar nu este foarte aproape nici pe aici. M. a înţeles însă de ieri că am ajuns de-adevăratelea la mare şi nu mai protestează. Drumul spre mare e o dezamăgire...după ce ieşim din drumul principal, care e periculos pentru că are trotuar pe o singură parte şi e îngust, trecem pe lîngă două ferme de oi, şi pe lângă o plantaţie de măslini aridă. Pomii prăfuiţi şi însetaţi, cu trunchiurile noduroase, au un aer patetic. Plaja, nici lată nici îngustă, este mărginită de o întindere sălbatică...un câmp cu scaieţi şi ghimpi, ca zonele sălbatice de pe litoralul românesc.
Pentru M. ar fi fost o zi reuşită dacă nu ar fi fost foarte cald şi încă se vede oboseala de pe drum...nu am îndrăznit să îl abat de la drum ca să intrăm într-un restaurant, aşa că am mâncat doar iaurt şi lapte de la supermarket.

Duminică, 17 august 2008

Azi am reuşit să intrăm într-un restaurant-bar de lângă hotel. O surpriză plăcută de această dată, proprietarii sunt o familie plecată de 13 ani din România. Am comandat gyros pentru M. crezând că seamănă cu nişte chiftele, însă era un fel de shaorma...tare, în consecinţă. Îi este foame, farfuria este apetisantă, dar nu poate să mănânce bucăţile tari de carne fără să îl doară măselele. Noroc că pe aici nu prea este obiceiul să se mănânce la prânz, nu mai este decât o singură masă ocupată. Încerc să îi dau doar cartofi şi tzatziki, apoi se duce la masa de biliard free unde sunt nişte englezi, şi în timp ce priveşte, pune uşor mâna pe două-trei bile. Aceştia nu par deranjaţi însă proprietarul, în stilul pur românesc, crede că sunt. Vine şi îl invită să se joace cu copiii lui biliard după ce termină ceilalţi clienţi. Mie, care ştiu cât ne-am chinuit cu el la Turn taking, Cooperative play şi Posesie, mi se pare că M. se poartă excelent, dar nu aş avea timp să explic şi altora optica mea. Grăbesc sfârşitul mesei şi ne retragem la hotel. După-masa începe să bată un vânt uşor care pare binevenit pentru cele 38-40 de grade din aer, însă pe plajă briza bate ca un curent puternic şi neplăcut. În mare sunt valuri, nu foarte înalte dar puternice, nu se poate înota. Lui M. îi place şi varianta asta şi sare valuri cu plăcere. Nu mai poate fi lăsat însă singur în apă ca azi dimineaţă, valurile i-ar putea smulge colacul.
Seara, aceeaşi poveste cu barul...nu se poate aerisi pentru că e zgomotul prea mare şi M. tresare în somn. Se pare că nu vom scăpa de petreceri în stilul pub englezesc până la sfârşit.

Luni, 18 august 2008

Briza a continuat dimineaţa...am ajuns primii pe plajă şi M. a fost foarte supărat. "Nu e copil"..."vine copil". E greu în asemenea situaţii pentru că nu poate nimeni să-i aducă nişte copii pe plajă la comandă. Se pare că insula este mai mult ţintă pentru cupluri sau familii cu adolescenţi, iar depărtarea hotelurilor de plajă face pe unii să stea numai la piscine. În fine, apare la vreo 20 de metri un copil pe care M. îl semnalează triumfător. Restul dimineţii a decurs bine (văd că nu mai are tedinţa de a sufoca alţi copii cu insistenţe, stropit sau îmbrăţişări ca anul trecut la mare - ceea ce este pe de o parte bine, pe de altă parte rău) am încercat să nu depăşim ora 12,00 pentru că vântul care suflă pe plajă e periculos, favorizează arsurile solare. Ne oprim la cel mai apropiat restaurant de plajă, singurul unde am văzut supă. Îi iau lui M. o supă de pui dar dezamăgire: e la plic şi dreasă cu ceapă prăjită şi carne de pui fiartă. Oricum lui M. îi place locaţia şi mănâncă tot. La final vine şi o îngheţată cu frişcă, montată artistic cu un artificiu aprins...
După-masa este ciudată, la complexul hotelier este tot cald însă pe plajă vântul s-a înteţit...totuşi, l-am bulversa pe M. dacă am pleca prea repede. Îl las să facă o baie la început supravegheat de mine şi mai aproape de mal, apoi îi fac un paravan pentru vânt dintr-un şezlong vechi de pe plajă şi îl las să se joace cu jucăriile în nisip umed. Ne retragem mai repede, când îi intră totuşi praf în ochi şi spune singur "mergem acasă".
Când am ajuns la hotel doamna V. nu-şi găsea cheia şi s-a întors pe plajă să o caute...o uitase în camera mea când a intrat să ne ia la plajă, dar noi nu am găsit-o imediat pentru că M. se dă cam un sfert de oră în leagănul din faţa hotelului. Apoi, când s-a întors în cameră, a constatat că cineva îi furase telefonul mobil din sertar (asta îi va strica tot restul sejurului, probabil).
Este prima zi în care nu am stat pe plajă până la apusul soarelui şi am avut timp să ieşim...staţiunea pare mai animată seara, restaurantele şi palmierii care răsar din umbră îmi amintesc de Halkidiki aşa cum m-a fermecat discret dar sigur anul trecut. Totuşi staţiunea e foarte mică, strada centrală cu restaurante are cam douăzeci-treizeci de locaţii, iar în afară de mâncare şi de cumpărături de sezon nu există prea multe alternative pentru turişti.

Marţi, 19 august 2008

Dimineaţa, o mulţime de discuţii despre telefonul doamnei V. care a dispărut ieri după-masă din cameră. Proprietarii invocă faptul că a pierdut aseară şi cheia în camera mea şi prin urmare sugerează că nu prea ştie ce face cu lucrurile...îi spusesem dinainte că vor invoca asta, pentru comoditate. Mă pune să îi traduc proprietarului în engleză că i s-a furat telefonul mobil, el îmi răspunde "Yes, maybe". Atitudinea lui mă impresionează neplăcut. Pentru că suntem români, pentru că este pensionară...oricum, dacă vii aici ca şi client te aştepţi să fii tratat cu respect. Ieri la micul dejun (care se ia la altă terasă, tot în cadrul complexului) proprietara a venit de la bar să îmi indice "linişte" când M. striga "mami" de lângă piscină (că vezi doamne, era ora 8 dimineaţa şi lumea dormea)...ce ar fi dacă aş veni şi eu să îi indic "linişte" când dă petrecerile de noapte de la bar (aseară a fost o seară grecească de nu au mai avut loc să pună mesele, şi un fum insuportabil de la fripturi şi mici)?
La prânz ne oprim din nou la restaurantul românesc. Doamna V. a nimerit ieri când se onora o comandă specială de ciorbă cu perişoare pentru un grup de români...îi rugăm de două porţii rămase de ieri pentru mine şi M. Minunat că am găsit o variantă pentru măselele lui în suferinţă. După ce mănâncă, copiii îl invită la o partidă de biliard. Mă transform în shadow dar trebuie să joc eu biliard pentru că el nu ar reuşi nici măcar să ţintească spre o bilă, doar pune ascultător mâna peste mâna mea când îi spun, ca să ia totuşi parte la joc. Oricum, mai important este să îl ţin pe lângă copiii să mai observe comportamentul lor. Nu am jucat biliard în viaţa mea (copiii îmi expun regulile) aşa că "echipa lor" ia un avans net faţă de "echipa noastră" (eu şi M.).
După-masa am ambiţia să o iau pe un alt drum spre mare (o stradă care pleacă de lângă hotel) cu speranţa că scot un timp mai scurt şi că evit strada principală (care are curbe fără vizibilitate şi nu are nici treceri de pietoni) dar M. e dezorientat, nu recunoaşte reperele familiare...începe să ţipe din ce în ce mai tare "la mare"..."la mare"... se linişteşte doar când întâlnim drumul vechi, în dreptul restaurantului unde am mâncat ieri.
Observ că M. e destul de ascultător pe plajă, nu protestează la ieşirea din apă. A descoperit cum aruncă unii taţi pe copii în apă şi vrea să facem la fel. Găsesc o formulă să îl arunc fără să îl ridic în braţe (e prea greu) şi folosesc prilejul ca să îl fac să numere până la zece şi să ceară acţiunea cu un "mami, aruncă-mă".

Miercuri, 20 august 2008

Temperatura a mai scăzut puţin. E limpede că vremea favorabilă de plajă şi baie e mai mult dimineaţa, seara după şase începe să bată briza şi se formează valuri. Totuşi, "furtuna de nisip" de luni nu a revenit.
Azi noapte am avut o insomnie (cred că m-au trezit convorbirile zgomotoase de la bar: muzica se opreşte pe la 12,30 dar ei continuă să stea la mese şi să bea până spre ora 4,00) şi l-am deranjat şi pe M. umblând prin cameră. Am reuşit să adormim din nou dar ne-am trezit dimineaţa la 8,30...doamna V. a plecat la plajă fără noi. Ajungem şi noi la mare, după cafeaua şi ceaiul de rigoare, la 9,30. Îmi pare rău de întârziere, e o zi superbă, marea e incredibil de limpede şi liniştită. Doamna V. a descoperit că dacă aruncă bucăţele de pâine apar o mulţime de peşti mici care se bat pe mâncare...îi dăm şi lui M. să hrănească peştii - îi observă şi el, fără interes deosebit. Reuşesc să îl fac spre ora 11,00 să jucăm puţin tenis cu paletele în apă.
Cred că plaja intensivă a început să îşi spună cuvântul, este prima zi în care M. a început să spună că vrea acasă...impulsivitatea pare mai pronunţată începând de ieri. În momentul în care se îndreaptă spre o nouă acţiune repetă ce urmează să se întâmple ca o stafiuţă nerăbdătoare. Dacă plecăm dimineaţa de pe plajă, spune "restaurant"..."restaurant"..."restaurant" tot drumul. Când plecăm din restaurant spune "leagăn"..."leagăn"..."leagăn" până când vede obiectul cu pricina...şi aşa mai departe. Nu cred că e o problemă repetiţia (sunt ca un fel de repere pe care şi le dă singur pentru a-şi micşora stresul) câtă vreme nu se transformă în cerere imposibil de onorat pe moment.
După-masa are în sfârşit un exerciţiu de socializare...după ce îi stresează în apă pe doi copii greci (băiatul ar fi vrut să se joace cu el dar fetiţa de 4 ani era plângăreaţă şi îl respingea) am venit eu cu o idee...i-am dat salteaua noastră pneumatică să se joace la adâncime medie, iar copiii, care nu aveau saltea, au venit imediat. Până şi fetiţa a uitat de tânguiala nesfârşită dinainte şi se lupta să se urce pe saltea...s-a încins un joc straşnic care a durat cam o oră.

Joi, 21 august 2008

Ultima zi...ca să regretăm, este cea mai frumoasă dintre toate. Am stat ceva mai mult pe plajă dimineaţa (13,00) şi sunt îngrijorată de nişte pete roşii pe spatele lui M.
La prânz ne oprim la restaurantul românesc ca de obicei, ieri şi azi am luat şniţel de pui şi cartofi prajiţi pentru M. Copiii proprietarului s-au prins repede (încă de duminică) că e ceva în neregulă cu M. şi se distrează bătându-şi loc de el, îndesându-i şapca pe cap sau făcând mişcări caraghioase pentru că au văzut că le imită. Din păcate a fost puţină socializare pentru M. pe aici şi decid că e mai important să stea pe lângă ei chiar cu preţul că mă doare inima văzându-l pentru a mia oară în postura de Răţuşca cea urâtă...părinţii însă îi trimit nu ştiu unde şi rămâne un băieţel grec care ne provoacă la o partidă de biliard. Joc eu din nou, iar M. nu e în stare să mai urmărească precum alaltăieri şi doar se plimbă pe acolo...a înţeles însă, fără să îi spună nimeni, că nu se pune mâna pe bile. Sunt mulţi clienţi azi şi servirea e înceată...ceasul nevăzut din burtica lui M. spune că am stat prea mult în restaurant şi se împacientează la sfârşit, mă strigă insistent "mami" şi face semn să plecăm încât plătesc stresată la casă, cu un ochi la bani şi altul la el.
După-masă ne regăsim cu cei doi copii greci de ieri în apă...le dau din nou salteaua, dar se plictisesc de joc într-un sfert de oră. Băiatul celălalt are o idee proastă, să dea în M. cu noroi de pe mal - îl nimereşte în ochi. Tatăl lui care a văzut scena vine şi îi administrează un toc de bătaie (tare seamănă grecii cu românii!!). Îl iau pe M. să înoate la apă mare ca să uite ambele părţi momentul. Se pare că M. şi-a dezvoltat stilul "câine"de înot, pe care l-a descoperit din instinct sau copiind alţi copii anul trecut. Când ieşim, copilul grec vine cu mingea şi îl invită prin semne la o partidă de fotbal în doi. A fost cea mai frumoasă partidă pe care a jucat-o M. vreodată...nu a mai dat şuturi în partea opusă, nu a căutat să ia mingea la picior cu orice preţ, a stat pe locul lui, şi-a aşteptat rândul. Copilul grec a fost cam plictisit de lipsa lui de atenţie şi de îndemânare, dădea şuturi uşor strâmbe dinadins şi îi striga "amabilităţi" pe limba lui. I-am făcut insistent prompt de imitaţie lui M. să facă stop la minge, nu am reuşit să facă singur acţiunea decât uneori - dar pe ansamblu sunt încântată...am cheltuit puţin timp pentru mine însămi în această după-masă de adio, dar a meritat.

Vineri, 22 august 2008

Nu prea am dormit pentru că nu am avut timp să fac bagajele decât după ce a adormit M. în jurul orei 22,00. Nu am reuşit să îl mai scot aseară la o îngheţată dar nu am regrete...staţiunea asta nu prea ne-a inspirat.
Plecarea este dimineaţa la ora 9,30 aşa cum s-a anunţat. De data asta autocarul ne duce pe alt drum spre staţiunea Tsilivi pentru a lua pe alţi români din grup. Tsilivi mi s-a părut mai frumoasă şi puţin mai mare decât cea în care am stat noi, dar drumul pe serpentinele abrupte a fost o problemă: M. a vărsat tot timpul deşi nu înghiţise decât un ceai şi un pahar mare de suc la masa de dimineaţă...
În fine, la aeroport. Aglomeraţie mare, cozi nesfârşite de englezi, nemţi, cehi care pleacă. La check in are tendinţa de a se arunca pe jos (aglomeraţia îl agită). Îl duc puţin la o parte, e o familie de nemţi ai căror copii se târăsc pe jos în joacă, dar mama lor nu pare deloc deranjată cum ar fi fost o româncă. În fine, trecem de check in şi security şi ajungem în sala de aşteptare. Slavă Domnului, e o sală foarte mare şi are un etaj cu duty free deasupra. Urmează să stăm aproape două ore aici şi e posibil ca M. să îşi piardă răbdarea la un moment dat. Avem noroc că ne regăsim cu două studente, surori, cu care eram vecini la hotel, ele îl distrează pe M. plimbându-l pe sus în repetate rânduri şi exersând sărituri care le repetă pe cele din apă. În plus îmbarcarea întârzie, astfel că M. începe să întrebe..."avion"..."avion". Îi explic că s-a stricat şi "îl repară mecanicul" - explicaţia i se pare suficient de coerentă, nu insistă.
Zborul, deşi întârziat, îl găseşte pe M. într-o stare de somnolenţă...e cam obosit şi nu prea vrea nimic, a mîncat în avion doi biscuiţi care i-au dat din nou dureri de măsele şi proteste nedefinite. Trecem la un moment dat printr-o furtună care zgâlţâie avionul serios şi dă emoţii tuturor. După furtună avionul este deja deasupra Dunării, iar într-un sfert de oră aterizarea se petrece fără de veste.
Pe Otopeni este foarte cald, iarăşi 37 de grade...noroc că băiatul doamnei V. ne aşteaptă cu maşina, nu cred că am fi în stare să aşteptăm vreun autobuz. Urmează o zi de odihnă, şi apoi back to lessons...



marți, 12 august 2008

The invisible disability

Ceea ce îngreunează de multe ori povara pe care o duc părinţii copiilor cu probleme este percepţia falsă a celor din jur. Cei din jur care nu îi cunosc cred că, dacă un copil are două mâini şi două picioare şi o expresie care pare normală, este automat bine şi "trebuie să" (aici un şir nesfârşit de "trebuie": "să stea cuminte", "să nu ţipe când toată lumea tace", "să îi protejeze pe cei mai mici", "să le dea voie în leagăn celor mai mici"etc.). Dar copiii cu ADHD/TSA nu fac o grămadă din aceşti "trebuie să". De aici diverse conflicte, mai intense sau mai slabe, care provoacă părinţilor o diversitate de stări interioare...Situaţia pare fără ieşire, pentru că nu se poate scrie copilului pe frunte o etichetă "Sunt hiperactiv, lăsaţi-mă în pace!..."(Mărturisesc că uneori în această primăvară grea mi-a venit acest gând în minte).
În afară de conflicte, comportamentele neobişnuite duc şi la excluderea socială nu numai a copilului, ci şi a părinţilor: aia e mama copilului ăluia ciudat. Trebuie să fi avut o neregulă pe la gene, de i-a ieşit copilul aşa. În jurul familiei copilului cu probleme e un mare gol, un infinit de tăcere - un veac de singurătate, cum ar fi spus Garcia Marquez...
Nu spun acestea ca să îi judec: îmi dau seama că cineva care nici nu a auzit de ADHD sau TSA nu are de unde să ştie care sunt problemele: publicul larg are o imagine falsă despre TSA, şi ea nu se va schimba probabil prea repede (e nevoie de ani şi de campanii de informare care deocamdată nu se fac).
La nivelul concret al vieţii de zi cu zi, problema e adâncită de mentalitatea egocentrică a multora din jur: Valorile, credinţele, preferinţele şi comportamentele mele sunt bune, ceilalţi trebuie să facă la fel ca mine. De aici situaţii repetate la locurile de joacă: mulţi părinţi au pretenţii de la copii pe care nu îi cunosc, în loc să încerce să controleze situaţia din perspectiva lor. (Exemplu de control din perspectiva proprie: să nu lase copilul sub trei ani neînsoţit pe tobogan; să nu îl lase în aglomeraţie; să nu îl lase în vecinătatea unor jocuri colective sau în raza de acţiune a leagănului; să nu îl lase în întuneric pe tobogan...)
Sunt bolile societăţii noastre, care însă turnate peste răni care deja dor, le agravează.

vineri, 8 august 2008

Psychological types of attitudes in parents' world

Am mai vorbit odată despre tipurile de atitudine ale părinţilor...acum am început să observ problema şi longitudinal, nu numai transversal :) adică şi modificările de atitudine în timp. În plus, de această dată m-am gândit nu numai la impactul diagnosticului şi la legătura între atitudinea părinţilor şi recuperarea copilului, ci în primul rând la echilibrul psihologic al părinţilor şi la cât de important este acest echilibru pentru cel al copiilor. Părinţii şi cercul apropiat al rudelor unui copil cu TSA pot avea mai multe tipuri de atitudini (pot exista schimbări de la o categorie la alta sau chiar combinaţii ale lor, pe măsură ce trece timpul):
- Disperarea (depresia): o tristeţe profundă care poate fi mascată de o sociabilitate aparentă. La extremă, unii dintre părinţi pot avea şi gânduri de suicid, pentru că simt că nu mai pot avea control asupra existenţei lor. Ei şi-au proiectat existenţa între-un anumit fel, dar iată că ea curge altfel: o mulţime de limitări vin să taie brutal proiectele lor de viitor. Unele dintre cazurile de depresie se hrănesc şi din conştientizarea diferenţelor între copilul meu şi copii ceilalţi..."sunt lucruri pe care el niciodată nu le va face, niciodată nu le va simţi sau trăi".
- Resemnarea: este tot un tip de tristeţe, dar mai puţin maladivă, centrul de greutate cade pe sentimentul de neputinţă şi de lipsă de resurse. Se găseşte la cei care s-au definit mereu ca "oameni care pierd" sau "oameni care au de suferit în viaţă". Dizabilitatea copilului este pusă alături de alte eşecuri profesionale sau familiale. Nu este de recomandat pentru că se asociază cu pasivitatea în plan terapeutic.
- Alienarea: sunt cei care decid că problema e prea complicată pentru capacitatea lor de înţelegere. Nu au resurse afective ca să o suporte şi nici nu sunt suficient de consecvenţi să îşi modifice comportamentul faţă de copil. Preferă să se refugieze în activităţi profesionale (aici, un procent mare din taţii copiilor).
- Revolta. În acest tip de atitudine este şi ceva pozitiv (sunt oameni care luptă şi caută mereu terapii sau remedii şi abordări noi) însă şi ceva negativ: revolta se transformă în culpabilizare la adresa fie a unor categorii (doctori, autorităţi) fie a unor persoane apropiate (tutori, partener de cuplu). Când nu au pe cine să culpabilizeze se revoltă împotriva lui Dumnezeu, ceea ce nu este bine...
- Pragmatismul: sunt cei echilibraţi, care calculează tot timpul care sunt obiectivele realizabile pentru copiii lor, în condiţiile existente. Aici se încadrează cei care caută mereu să adapteze terapia la copil şi nu invers, sau cei care încearcă să creeze un friendly environment pentru copil.

Pe fond, este numai şi numai o problemă de acceptare. Cel mai greu este să acceptăm că asta mi s-a întâmplat tocmai mie...
Ce sfaturi aş da, deşi nu sunt consilier(am fost nevoită să mă consiliez singură pentru că nu aş avea cum să ajung la psiholog):
1) Da, mare parte dintre copii (fie că fac, fie că nu fac terapie) nu vor fi perfect recuperaţi, vor păstra ciudăţenii sau vor avea probleme de comunicare şi de acceptare socială (unii mai mult, alţii mai puţin): trebuie în primul rând să ne bucurăm că trăiesc, că pot să meargă, să vadă, să se bucure de soare, de vară şi de apa mării...
2) Este greu să îl vedem mereu pe copil ca pe o "problemă vie" şi mai ales să avem mereu sentimentul că nu îl putem ajuta, dar şi mai greu este pentru copil ca părintele să se decupleze afectiv...
3) Să nu uităm că Dumnezeu ne-a dat totul, inclusiv darul preţios al vieţii...

sâmbătă, 2 august 2008

Parents and speech therapy

Aud de la No3 că la trainingul de săptămâna aceasta s-a manifestat un interes deosebit pentru PECS. Ştiu şi de ce: pentru că la noi, atât în familii cât şi în centre, este un număr mare de copii nonverbali - cu care părinţii şi terapeuţii nu ştiu cum să procedeze, se trezesc că nu au un minim de mijloace de comunicare. Aceasta se întâmplă pentru că de multe ori logopedia e amânată la copii pe motivul că "sunt prea mici"... De exemplu, am văzut nu demult un copil de aproape trei ani cu sindrom Down, complet nonverbal, în această situaţie. Amânat pe termen nedefinit...Logopedele nu ştiu probabil să intervină în aceste cazuri în care e greu să obţină cooperarea copilului. În plus, dacă e mic şi în continuă mişcare, ar trebui să se ţină după el şi să combine terapia cu jocul, aşa că preferă cazurile mai uşoare. Părinţii cad în capcană şi "se lasă pe mâna specialistului" aşteptând între timp copilul "să îşi dea drumul". Numai că, după ce copilul împlineşte patru ani, s-ar putea să descopere că s-a diminuat considerabil capacitatea de a verbaliza. Este ce am descoperit eu cu M., astfel încât a fost nevoie de sute de ore de logopedie, pe care nici un logoped plătit nu ar fi putut să le acopere. În această situaţie, părinţii şi tutorii trebuie să lucreze cu copilul suplimentar (şi în afara sesiunilor ABA) pe zona verbală. Nu este foarte greu, trebuie doar multă răbdare, captarea atenţiei copilului cu o recompensă specială pentru verbalizare (eu am folosit îngheţata), un cadru adecvat (să poată să vadă de aproape modul în care se pronunţă) şi un program stabilit în linii mari. Spre exemplu, eu am acum ca obiective:
- lungirea cuvintelor lui M. (din cuvintele cu mai mult de patru silabe mănâncă de obicei una-două silabe, ex. "termetru" în loc de "termometru")
- corectarea pronunţiei deficitare (are încă o pronunţie de copil mic care îl face să nu fie înţeles: lucrăm la articularea consoanei din silabele care se termină cu o consoană, "pan-ta-lo-ni", "bom-boa-nă");
- grupurile de consoane alăturate, care se pronunţă greu (complex, stâlp, clamă, ploaie, claă, elefant, scund: acestea le-am luat pe grupuri, sesiuni separate pentru cuvinte cu "mn", "nt", "st" ş.a.);
- cuvintele care au litere (în consecinţă sunete) mai rar folosite: excavator, jeleu, zambilă.

luni, 28 iulie 2008

ABA workshop with ABC experts (II)

Mai interesantă partea a doua din înregistrări (părţile 4-7 care au cuprins şi întrebările adresate de părinţi). Cu prilejul acesta am văzut că în audienţă erau părinţi avizaţi (pot să presupun din întrebările pe care le-am auzit, publicul nu se vedea pe înregistrare). Totuşi! chiar avizaţi fiind, am remarcat deficienţa obişnuită în zona comunicării: când puneau o întrebare nu dădeau toată informaţia, şi ar fi fost important (de exemplu, ce vârstă are copilul, dacă face sau nu face ABA. este nonverbal, comportamentul respectiv are o frecvenţă foarte mare etc.) astfel încât vorbitorii răspundeau considerând situaţia de ansamblu şi nu pe cea particulară. Răspunsurile date mi s-au părut logice în contextul analizei comportamentale: observaţia că la un comportament autostimulativ trebuie stabilit contextul în care e permis şi cel în care nu e permis, sau observaţia că nu există copil la care să nu existe recompense, ele trebuie doar descoperite. Sau, trebuie stabilit dacă un comportament este deranjant cu adevărat (exemplu: împiedică activitatea la clasă), doar în acest caz să se targeteze eliminarea.
Alte observaţii pe care le fac în legătură cu întrebările care s-au pus:
- O întrebare gen "ce o să mă fac când o să aibă comportamentul respectiv (aplaudat stereotip) şi la şcoală?" (fără să precizeze vârsta copilului) - nu îşi are sensul decât dacă începe şcoala peste o lună. Dacă nu, comportamentele copiilor se schimbă în mod natural, se înlocuiesc, se transformă (nu se poate prezice comportamentul şi starea de ansamblu din 2009 pe baza elementelor din prezent).
- Recompensele neconvenţionale (gen recompensa vizuală: revista preferată) îi încurcă pe părinţi în mod justificat (sunt mai greu de gestionat). Însă nu putem niciodată pune semnul egal între autostimulare şi recompensă! Recompensa este un element controlat de către tutore/părinte, or autostimularea nu poate fi controlată (nu se controlează momentul declanşării). În al doilea rând, folosirea autostimulării ca recompensă (gen "go ahead, flutură din mâini") poate duce la dezvoltarea ei.
- O constatare gen "nu mai e valabil nimic, nu mai vrea nici o recompensă"...nu înseamnă decât că toţi copiii se schimbă. Ceea ce este o recompensă la un moment dat poate să nu mai fie o recompensă peste un an. Nici nouă nu ne place un anumit lucru pentru toată viaţa!
- În fine, pauza recompensei pozitive trebuie folosită cu discernământ: dacă îi tăiem toate recompensele sau pe cele mai dorite s-ar putea să reacţioneze şi el "tăind" toate comportamentele pozitive, deci este bine ca balanţa să încline spre recompensele existente. Această greşeală o fac adesea şi părinţii adolescenţilor fără probleme - şi duce de obicei la "tăierea" comunicării.
În continuare au lipsit exemplele concrete legate de comunicarea funcţională, dacă workshopul ar fi fost acum doi ani aş fi fost nelămurită pe acest subiect. În linii mari am înţeles insistenţa pe flexibilitate şi funcţionalitate şi sunt de acord, însă din experienţă pot să spun că acestea sunt cel mai greu de "regizat"(pentru că trebuie totuşi o regie care însă să menţină "cadrul natural"). Pentru multe familii/echipe fără experienţă cadrul acesta "natural" tinde să se transforme în animaţie fără scopuri clare.
Above all, mai interesant că s-a oferit părinţilor o mostră de gândire extrem de practică, în stil american. În spatele fiecărui comportament stă altceva, şi este important să se descopere ce anume. Pentru asta trebuie multă psihologie...studiată cu rezultate atât de mediocre în facultăţile româneşti.
(Pentru M. am reţinut din toată povestea asta TAG system, care mi se pare foarte util - nu ştiu cum ar trebui fabricat dispozitivul. Nu ar strica să îl introduc, pentru că a ajuns să ia orice formulă folosită în locul unui "nu", oricât ar fi de paşnică, drept un reproş la care răspunde cu o formulă fixă prin care "se ceartă singur" : "Joacă-te frumos! Să te porţi frumos!" Feed-back-ul pe care l-a primit în sesiuni a fost întotdeauna cât se poate de neutru, dar el se autoevaluează singur: nu are nevoie de evaluările noastre pentru că le are pe ale lui proprii).