About "selfishness" in therapy

O prietenă, mamă a unui copil cu probleme, îmi spune de curând: Trebuie să îmi cumpăr haine pentru că am revenit la serviciu şi nu m-am mai gândit demult la asta. Însă mă simt vinovată pentru că îmi cheltui banii pe haine în loc să îi dau pe terapie. Adică, am înţeles eu, se simţea vinovată în primul rând pentru că îşi acorda atenţie ei înseşi. M-am întrebat atunci până unde trebuie să se întindă sacrificiul părintelui. La câte trebuie să renunţe, material şi psihologic - unde este echilibrul între renunţare şi menţinere, între luptă şi relaxare, între lucru cu copilul şi pauze, între viaţa în echipă şi viaţa în afara echipei...Mie întotdeauna răspunsul mi s-a părut simplu. Ca să supravegheze/coordoneze terapia, părintele trebuie să aibă o stare de confort psihologic. "Renunţarea la tot", atunci când se produce, reprezintă o frustrare atât de puternică, încât afectează şi calitatea terapiei. Astfel, nu trebuie renunţat la locul de muncă (dacă există), la vacanţe, la relaţia cu prietenii apropiaţi. Este adevărat că unele relaţii şi activităţi se restructurează forţat datorită schimbărilor vieţii de familie şi reacţiilor copilului/celor apropiaţi, dar este important ca renunţarea/restructurarea să nu apară ca intenţie asumată. În momentul în care terapia devine elementul central din viaţă, are loc desprinderea de lume şi a părintelui, nu numai a copilului. Nu numai că nu va exista o bază pentru a suporta eventualele eşecuri, dar nu va exista nici obiectivitate în aprecierea progreselor copilului şi nici energie pentru a-l menţine în lume, atât cât se poate. Este o autoexcludere care completează excluderea din afară...