marți, 26 februarie 2008

Results in february

Nu am mai scris de câtva timp despre echipa noastră. Am făcut zilele acestea o evaluare a programelor (nu e una sistematică) şi nu sunt mulţumită...iarna a fost una destul de aglomerată pentru mine din punct de vedere profesional şi nu am avut timp să le monitorizez pe fete aşa cum ar fi trebuit. Una peste alta, echipa nu mai e cea de anul trecut şi se vede; nu se constată şi nu se anunţă nici un salt mai special al lui M., decât dacă ar interveni un factor de noutate sau m-aş hotărî să mă ocup eu mai mult de el cu generalizările (ceea ce probabil că voi face).
La nivel de echipă rolurile sunt mai clare decât acum două luni: No4 s-a hotărât că vrea să se integreze şi a început (la insistenţele mele) să comunice ceva mai bine (ultima dată când şi-a luat liber mi-a cerut ziua liberă şi nu m-a anunţat că şi-o ia, cum făcea la început, şi nu a mai ţinut cu orice preţ să îşi impună opţiunea în faţa celorlalte în ceea ce priveşte programul). De asemenea a fost singura până acum care a făcut rost de materiale didactice, iar relaţia ei cu M (minus comportamentele nedorite pe care nu prea ştie să le gestioneze) este destul de bună. No3 e pe o linie de plutire însă nu prea vine cu nimic nou (respectiv, dacă M nu vrea să se joace cu o serie de jocuri ei nu îi vine nici o idee...dacă M are comportamente nedorite nu se comportă profesional, parcă ar fi vecina de pe palier şi nu tutore).
Ieri însă am completat dosarele care centralizează desfăşurătoarele zilnice şi am rămas cu o oarecare îngrijorare: No4 e foarte neglijentă când scrie desfăşurătorul zilnic - nu numără corect predările de itemi astfel încât ajunge să predea ceva de şapte ori (?!) şi în consecinţă o serie de programe sunt făcute mai degrabă de No2 (raportul de itemi între ele este de 8 itemi la 2 itemi în favoarea lui No2). În aceste condiţii de ce să mă mir că nu sunt progresele pe care mi le-aş dori? Programele înaintează mult prea încet...
Cu toate acestea avem şi motive de bucurie: ies în generalizare două programe importante şi grele, Word Association şi Tell me about...şi nu numai că ies, dar se pare că deja merge generalizarea (le scot cu un număr mai mic de itemi, 18, tocmai pentru că văd că au început să meargă şi în afara sesiunilor). Mai precis, Tell me about se referă la descrierea unui obiect (trei caracteristici) iar Word Association (aşa cum l-am făcut noi) la asocierea cuvintelor dintr-o categorie (program important pentru că are un nivel mai ridicat de abstractizare). Va urma o etapă grea pentru mine ca şi coordonator pentru că nu ştiu pe ce să pun accentul...înlănţuirea programelor pare a fi devenit imposibilă. În afară de programele de logică şi raţionament şi cunoştinţe generale nu a mai rămas mare lucru din cartea Work in progress după care lucrăm(am lucrat cam trei sferturi) ...iar acestea se vor face destul de greu, trebuie din vreme pregătire de materiale vizuale ca sprijin. Familiile mai avansate îmi recomandă cu căldură să chem măcar o dată un coordonator internaţional, însă oricât mi-aş calcula bugetul nu am de unde să dau 3000 de euro plus avionul pentru un singur workshop de trei zile. Nici împrumutul nu ar fi o soluţie pentru că nu aş avea de unde să dau banii înapoi. E limpede că ABA mai ţine încă un an minim...trebuie să ţin cont şi de taxele de la grădiniţa (grădiniţele) particulare care vor începe în curând, şi de salariul unei a patra persoane (va începe ca shadow) pentru care voi lansa o selecţie în luna martie. Wish us good luck!

sâmbătă, 23 februarie 2008

The lost children

Un subiect greu de atins se referă la copiii care s-au pierdut deşi erau recuperabili...copiii pe care i-am vazut de departe pierzându-se în aceşti doi ani şi ce e mai grav e că nimeni nu a luptat pentru ei...nici măcar părinţii lor.

Să îmi amintesc câte ceva:
A., 6 ani, QD (IQ) sub 40. Nu era un hiperkinetic, era dintre cei imobili, refuza contactul cu oricine (nu putea fi ţinut mai mult de o jumătate de oră în compania altor persoane pentru că pleca). Avea o soră mai mare de 13 ani pe care mama o condamnase deja, neoficial, să aibă grijă de fratele ei tot restul vieţii. Mama se plângea veşnic că are probleme, că are salariu mic, că nu are ce să facă, că el este un caz grav, că are epilepsie. Pe chestia că avea epilepsie copilul făcea absolut ce voia..adică nimic din ce trebuia. Mergea unde voia, oricit era de absurd, pentru că dacă îl deranjau (dacă făcea o criză?!) şi aşa, puţin câte puţin, cele două (mama şi fiica) ajunseseră nişte sclave. Faptul că nu avea Pampers spune destul de mult...potenţial ar fi avut, cu tot QD-ul scăzut, însă nimeni nu îi cerea nimic (noaptea nu îndrăzneau să îi spună să se mişte într-o altă poziţie ca să nu cumva să se trezească şi să facă o criză de nervi). Încet încet eliminase toată mîncarea, şi cea gătită şi cea negătită, şi mânca doar bucăţele de brânză sărată. Evident că după mâncarea unilaterală avea probleme cu intestinele şi alergau pe la doctori să ia medicamente. I-am spus mamei calm că i-aş scoate brânza aia şi aş transforma-o în recompensă. Nu i-aş mai da mâncare decât la ore fixe, o farfurie de mâncare gătită. Nu manâncă, la revedere...nimic altceva. O zi, două, trei, cât e nevoie, până mănâncă. Iar brânza - bucăţele mici ca recompensă pentru autoservire, stat împreună cu copii, comportament cooperant cu adulţii...etc., etc. Cu ABA ar fi ajuns foarte departe pentru că la ei problema ţinea de încăpăţânarea copilului şi obtuzitatea mamei.

B., 8 ani, aproape nonverbal. Un copil isteţ, cu simţul vizual foarte dezvoltat, fără Pampers, cu achiziţii destul de multe pe self help (întotdeauna aceste achiziţii arată că e un copil cu potenţial, însă nu e gestionat cu perseverenţă şi nu are un program structurat), cooperant, cu contact vizual foarte bun.Mama dintr-o familie modestă, cam fără posibilităţi. Cred ca ar fi fost deschisă dacă ar fi instruit-o cineva ce trebuie să facă ea singură...dar nu a făcut nimeni acest pustiu de bine. Faptul că nu vorbea l-a condamnat la şcoala specială deşi cred că prin doar o jumătate de program de ABA (adică douăzeci ore pe săptămână) s-ar fi făcut minuni.

C., 8 ani (când am văzut-o ultima dată) un caz dificil. Complet nonverbală, agresivă şi cu sensibilitate auditivă, fără contact vizual, dar extrem de speculantă şi încăpăţânată. E uimitor cum nu se uita la nimeni dar ştia totul dintr-o încăpere şi încerca să profite de nou veniţi ca să o scutească de sarcinile de autoservire. Asta arată că şi cu ea ABA ar fi dat rezultate...chiar copiii hiperkinetici şi nonverbali pot avea rezultate uimitoare.

D., 5 ani, caz recent. Este aproape un caz de pseudoautism în sensul că pe cognitiv şi pe self help are un retard redus (ar avea nevoie poate doar de terapie ocupaţională şi de logopedie) însă relaţia cu mama ei este un dezastru. Îmi spune mama (în jur de 40 de ani, o figură încăpăţânată) că intră unde vrea ea, în magazine în care nu au nevoie de nimic, se opreşte în mijlocul străzii şi nu mai vrea să plece o oră etc.....eu o văzusem înainte că ceda la orice spunea copilul, la cel mai mic protest mama făcea drepţi. Copilul stătea şi trei ore la uşa centrului pentru că nu voia să intre (?!) iar mama se mărginea să încerce să o convingă dar nu vedeam nimic făcut cum trebuia...cu ce să o convingă? Nu înţelesese un lucru simplu, ce este o recompensă şi cum să o folosească. Să îi scoţi ceva din alimentaţie copilului şi să nu îi mai dai acel ceva decât condiţionat i se părea o crimă...La un moment dat m-a întrebat ce să facă, că nu mai poate. I-am spus că toate acestea au început când a cedat prima dată...s-a format un lanţ fără sfârşit.
Am asistat la un moment dat la o scenă incredibilă. A stat mai mult de o jumătate de oră lângă ea pentru că nu voia să plece din centru...se ducea în toate camerele şi apoi în baie, iar mama îi spune la început... "de ce nu vrei să te îmbraci?" (?!) "apoi "aha, esti fetita rea?" (?!) iar copilul făcea din ce în ce mai urât. Într-un final a chemat-o pe una din angajate că "nu pot să o scot de aici". Angajata i-a distras atenţia copilului cu un subiect oarecare (dacă era verbală trebuia profitat, logic) şi a început să îi pună haina fără să o întrebe dacă vrea să o ia sau nu. În momentul în care a început să coopereze a început să o laude în fel şi chip ("vai ce fetiţă frumoasă şi deşteaptă...ce frumos îi stă cu hăinuţă")...copilul era complet transformat, docil. Apoi a îndreptat-o spre uşă vorbind cu ea despre altceva. Îmi venea să îi spun mamei aceleia..."dar când nu o să fie angajata lângă dvs....mâine, sau peste cinci luni, ce o să faceţi?..."dar am tăcut.


Ceea ce nu înţeleg părinţii este că tot ei rămân cu copiii...adesea îi văd că sunt concentraţi pe ideea că "au dat cadouri lui X şi nu s-a ocupat de copil"...detalii fără importanţă. Cu copilul nu rămâne nici medicul X nici centrul Z şi nici un terapeut sau altul...copilul rămâne cu familia şi dacă nu se schimbă nimic în relaţia cu familia şi nu se îmbunătăţeşte nimic cât e mic atunci când devine adult din punct de vedere fizic şi nu se mai înţelege nimeni cu el, ce o să se întâmple?!

marți, 12 februarie 2008

Exchange of experience with another team

Schimbul de experienţă cu alte echipe este un aspect foarte necesar si uzual în ABA. Faptul că informaţia circulă numai pe canale informale şi până la urmă (oricât ai fi de campion în analiza comportamentală) totuşi ai văzut şi lucrat cu un singur copil (al tău) te face să treci pe lângă o serie de secrete sau la un moment dat să te izbeşti de probleme pentru care sigur ai fi avut soluţie dacă ai fi lucrat cu mai mulţi copii sau dacă ai fi avut contact cu alţi experţi.
Săptămâna trecută am fost la o echipă care are consultant internaţional şi face ABA de trei ani...pentru că e o echipă cunoscută pe net nu o să dau detalii :). Atât pot să spun, că mi s-a părut cea mai profesionistă echipă pe care am văzut-o până acum. Şi echipa mea e destul de bună, însă nu am pe nimeni care să se compare cu "senior team member" a lor care are o vechime de trei ani şi vrea să devină coordonator...am putut să întrevăd ce înseamnă să ai membri de acest tip în echipă. Din câte îmi descria mama respectivă tutorii au avut în echipa respectivă rolul pe care te-ai aştepta să îl aibă (citit materiale, participat la şedinţe de coordonare o dată pe săptămână, idei concrete cu privire la programe, actualizat dosare şi confecţionat materiale didactice...). In echipa mea din păcate tot ce este în paranteză e realizat de mine...nu am reuşit nici cu "prima echipă" nici cu "a doua" nici cu " a treia", cea de acum, să am un stil de lucru standard. Îmi dau seama că în această privinţă un rol important l-a avut momentul în care s-a făcut selecţia tutorilor. Primele echipe ABA (sub 20) care s-au format acum trei ani au lansat selecţia pe o piaţă în care cererea de informaţie pe aşa ceva era mare -deci şi-au permis să facă selecţii standard şi să aleagă "crema" (selecţie din 80-100 de CV-uri). Eu una nu am reuşit să strâng acum doi ani la prima ofertă mai mult de 25 de CV-uri (din 100 de telefoane care s-au mai cernut pentru că eu stau foarte mult de vorbă cu ofertanţii la telefon şi le dau multe amănunte astfel încât unii nu mai trimit CV-ul) . Între timp echipele de ABA s-au multiplicat încât cererea de tutori depăşeşte cu mult oferta...astfel încât cei care încep acum ABA trebuie să se mulţumească cu persoane de calitate mai slabă, instabile, care pun tot felul de condiţii sau au tot felul de restricţii. La ultima mea selecţie din toamnă am fost destul de mult întrebată de certificate, dacă pot să ofer certificare după training, unde se desfăşoară etc....iar cele care pun condiţii sau sunt interesate exclusiv de detalii nu sunt ceea ce trebuie ca să recupereze un copil din spectrul autist...aici e nevoie de curaj, suflet şi motivaţie intrinsecă.
În altă ordine de idei, din această vizită am cules numeroase idei noi...astfel, oricât de mult accent puneam pe promptul vizual, se pare că tot nu era de ajuns şi vor trebui confecţionate mai multe materiale ajutătoare care să servească drept prompt vizual (atât la programele curente cât şi la generalizări). Alte idei pe care le aplicam deja mi-au fost din fericire confirmate...cum ar fi faptul că nu trebuie să fac nici prea mulţi nici prea puţini itemi în programe (nici 25-30 ca la început dar nici 10 cum auzisem în alte părţi). Mai mult, că nu există un număr standard de itemi ci mai degrabă e în funcţie de cum merge programul...nu trebuie să fie scos în generalizare până când răspunsul nu este consistent. Am mai descoperit câteva greşeli pe care le-am făcut...itemi care seamănă unul cu altul (nu sunt suficient de diferenţiaţi) şi care determină confuzia copilului. În fine, se pare că, deşi aveam mereu în minte importanţa jocului, nu este suficient joc în programele mele...este şi greu de proiectat jocuri, iar tutorii noştri (fetele din România, în general) nu ştiu să se joace. Este o slabă cultură a jocului la români...părinţii nu se joacă cu copiii lor şi nu îi încurajează. Majoritatea fetelor pe care le-am avut în echipă au fost socializate mai mult în legătură cu gospodăria pe care o vor face şi familia pe care o vor avea decât cu jocul...e dezastru la acest capitol. Va trebui ca, în aceste condiţii, să fac programe de joc mai amănunţite şi să le urmăresc (să existe criterii de masterare). Lucru cu atât mai greu cu cât pe fundal continuă protestele lui M....au scăzut în intensitate însă încă mai sunt (chiar acum No3 nu poate lucra cu el pentru că este un du-te vino între time out (în dormitor) şi înapoi.
(Chiar! Oare de s-a apucat să facă time out în dormitor? Omul nostru găseşte de joacă pe acolo...are păpuşi, maşini şi cărţi cu poveşti sau poate să se strâmbe pe geam dacă îi place. Mă duc să îi spun sa îl trimită pe hol cum am stabilit.)

vineri, 8 februarie 2008

ABA for the members of the team

Adeseori m-am gindit ca si lucrul cu fetele este tot un fel de ABA...analiza comportamentala se aplica si la angajatii maturi nu numai la copii, in toate tipurile de organizatii. De aceea sintetizez ce cred eu ca este mai important ca principiu de lucru cu tutorii/angajatii dintr-un ONG de acest tip:
1. Recomandările şi observaţiile care se fac tutorilor: se fac săptămânal, nu integrate în desfăşurător (în desfăşurător să fie spaţiu pentru ca ei să scrie obligatoriu observaţii la sfârşitul sesiunii). Pe cât posibil recomandările se fac cu exemple concrete: dacă există materiale video observatiile se fac pe secvenţa înregistrată.

2. Observaţiile care se fac tutorilor trebuie să fie cât mai concentrate şi mai esenţiale: dacă se fac prea multe observaţii ei nu vor mai asculta nici una. Deci (exact ca la comportamentele neadecvate ale copilului) se face o listă cu lucrurile pe care tutorele trebuie să le corecteze, în ordine inversă a importanţei. După care coordonatorul/părintele ia lista şi se întreabă: ce poate face el pentru a corecta ce este acolo (unele probleme ţin de greşelile de instruire sau clarificare a cerinţelor) şi ce anume de acolo trebuie să devină o observaţie pentru tutore la şedinţa săptămânală (să nu fie mai mult de 5 obs. săptămânale). O observaţie scrisă se face de cel mult trei ori: dacă tutorele nu se corectează înseamnă că trebuie căutat altul.

3. În afară de faptul că tutorele trebuie să ştie clar ce are de făcut (itemii din programul curent să fie bine precizaţi) trebuie să i se ofere şi alternative. De ex. dacă copilul refuză anumite programe...se trece la programul X...dacă nu vrea să stea la măsuţă că e prea agitat...se trece la programul Y (unul potrivit pentru starea lui) sau se ia o pauză de joacă cu ceva care îi place.

4. Regulile care sunt valabile pentru copii la motivare sunt valabile şi pentru tutori: părintele trebuie să îi laude când au realizat ceva bun (nu în faţa celorlalţi, se creează inegalităţi, ci face-to-face). Atunci când au o propunere sau o idee părintele trebuie să îi încurajeze şi eventual să şi urmeze unele sugestii, aceasta le va da încredere. Dacă ideea nu e bună, să fie lăudaţi că au venit cu o idee dar să li se explice de ce nu e bună, raţionamentele în sensul terapiei trebuie să fie cât mai frecvente pentru că îi învaţă să gândească în spiritul ABA ceea ce e cel mai important.

5. Pentru întărirea echipei: indiferent dacă tutorii au sau nu contact şi se înţeleg sau nu bine unii cu alţii părintele/alt membru ai familiei nu trebuie să îi critice pe unii în faţa celorlalţi decât după ce au părăsit echipa. La şedinţa săptămânală, părintele poate arăta aspectele pozitive şi atuurile fiecăruia (în mod obiectiv, nu sub formă părtinitoare) iar aceasta îi va motiva pe ceilalţi. În orice caz critica sau laudele trebuie făcute obiectiv (critica nu trebuie să fie o bârfă ci observaţii din care cei rămaşi să câştige).

6. A se evita reproşurile în cazul greşelilor, mai ales a celor materiale: „iti opresc din salariu paharul pe care l-ai spart la masa...iti retin pentru jocul pe care l-a aruncat copilul pe jos si s-a stricat”.Chiar daca era responsabilitatea lor sa aiba grija de materialele didactice, observaţia se formuleaza cu altă ocazie şi global (cel în cauză va recepţiona fără să se simtă jignit, iar cei care nu au făcut nu se simt vizaţi).

7. Tutorii trebuie să aibă contact unii cu alţii pe cât posibil doar profesional- să îşi transmită doar feed-back-ul despre sesiuni, itemi, recompense şi reacţiile copilului. Dacă se văd prea des şi se împrietenesc se pot coaliza şi pot: lucra mai prost, acoperi reciproc greşelile, cere salariu mai mare sau acuza pe părinte de diverse lucruri (pentru că odată ce devin un grup apar idei proaste).

8. Interpretarea reacţiilor în timpul terapiei: atât la început cât şi pe parcurs mama cunoaşte cel mai bine copilul şi poate să interpreteze reacţiile lui. Ea poate să intervină chiar în timpul sesiunilor (intr-o pauză, în mod discret) dacă e nevoie, pentru a explica anumite reacţii pe care tutorii nu le înţeleg, şi să propună măsuri. Interpretarea continuă a reacţiilor copilului poate să îl facă pe tutore cu timpul să poată interpreta şi el (dacă e suficient de interesat) şi să devină mai implicat.