luni, 31 martie 2008

Snacks and generalization

Ieri nu am reuşit să facem sesiunea noastră obişnuită pentru că, din cauza trecerii la ora de vară, dimineaţa s-a dus fără veste. Începând de la prânz am compus desfăşurătorul săptămânal şi am refăcut foaia de generalizare cu care am lucrat toată luna februarie. Deşi îi explicasem logica ei lui No3, a înşirat programele cum îi cădeau din pix şi cum dădea peste ele, şi uitase câteva care în consecinţă nu s-au generalizat deloc luna trecută (de exemplu, ordonarea literelor alfabetului).
În timpul acesta M. a fost bine dispus şi, după ce ne-am certat că a scos plastilina doar ca să o împrăştie în cameră (în asemenea cazuri se comportă în stil ADHD tipic: vede că te-a enervat dar îl apucă un râs persistent şi continuă până în pânzele albe), şi-a luat autostrada şi s-a jucat singur. În timp ce se joacă (nu foarte elaborat dar totuşi este joc) repetă cuvinte şi expresii care pot să pară stereotipe la un moment dat, dar bine că au dispărut autostimulările verbale care erau supărătoare. Sunt câţiva termeni pe care nu îi înţelegem încă, are un cuvânt complet necunoscut pe care îl spune în baie, bănuiesc că se leagă de o poveste sau de un joc...se supără de fiecare dată că nu îl nimerim.
Spre seară ieşim în Cişmigiu, soarele s-a dus şi e răcoare, aglomeraţia la locurile de joacă e suportabilă. Un copil mai mare se prinde de dificultăţile lui de pronunţie şi le face celorlalţi un semn cu care m-am obişnuit deja...însă când începe să îl împingă pe M., intervin. La celălalt loc de joacă găseşte un alt copil mai cooperant cu care se joacă de-a prinselea pe tobogane, îl imită în toate inclusiv în regulile unui joc în care sar ca broasca pe pasajul de sus; când apare al treilea copil însă, M. cade în dizgraţie. Observ că s-a prins când au început să îl respingă şi şi-a făcut de lucru în altă parte. Aşa va fi viaţa lui, oare...mereu marginalizat, sau acceptat de nevoie, doar până apare altcineva mai bun? Aşa e viaţa copiilor şi a adulţilor în general, indiferent dacă au probleme sau nu - dacă nu te încadrezi în norma socială eşti respins, sau eşti suportat până când apare altcineva considerat mai potrivit, e o competiţie simbolică. Însă la copiii ca M. lucrurile sunt mai dure şi mai evidente, iar ca părinte te doare să îl vezi tot timpul pe post de "răţuşca cea urâtă". Mai ales că este un copil atât de frumos şi de bun...
La întoarcere, în autobuz, pentru că îmi pare rău că nu am lucrat nimic azi, încep să fac generalizări folosind pufuleţii ca recompensă. Dar nu putem să ne mişcăm de pe scaun, aşa că trebuie să găsesc materiale şi subiecte ori în hainele noastre, ori în punga de pufuleţi. Am găsit destul de multe întrebări, aproape s-a terminat punga până când am ajuns acasă:
(SD discrimination) Ce formă au (pufuleţii)? Ce culoare au? Ce mărime au?
(Expressive opposite) Cum este, mare sau mic? Este dulce sau sărat? Este lung sau scurt? Este moale sau tare?
(Expressive categorii) Ce sunt pufuleţii? (răspuns: categoria - mâncare)
(Word association) pufuleţi- biscuiţi- .......
(Expressive actions) Ce faci acum?
(Wh questions) Ce mănânci?
(Counting) Câţi sunt aici?
(Expressive functions of body parts) Cu ce mănânci?
(Expressive locations) Unde ai fost?
(Expressive memories) Cum se numea parcul?
(Expressive actions +memories) Ce ai făcut în parc?...ş.a.m.d.
Răspunsurile nu sunt perfecte dar oricum, pentru ora 8,30 seara este destul de bine...

vineri, 28 martie 2008

Campaign for autism and ADHD children on TVR1

Săptămâna aceasta am prins finalul unei campanii desfăşurate de TVR 1 pentru integrarea copiilor cu autism si ADHD. Am început să privesc emisiunea de miercuri cu o intenţie destul de critică dar de fapt m-a emoţionat până la lacrimi...Ce bine că s-a făcut această emisiune! Aşa de mare nevoie era de ea...
Într-un fel mă surprinde că eu şi M. am fost pe departe la originea acestui eveniment. Am fost ca o piatră care, căzând întâmplător din vârful muntelui, a provocat o avalanşă. Nu este bine să subestimezi niciodată paşii mici...paşii mici pot avea efecte spectaculoase.

Idei valabile care au fost subliniate în emisiune (mama din Constanţa a avut prezentarea cea mai bună pentru că a atins ideile cele mai importante - mă mişcă foarte mult părinţii care au copii deja adolescenţi şi au auzit prea târziu despre ce se putea face):
- există grade de afectare, unii sunt afectaţi mai grav, alţii mai uşor;
- autismul progresează astfel încât mulţi copii pot avea un potenţial bun la început dar dacă acest potenţial nu este folosit dizabilitatea ajunge în acelaşi punct ca şi la ceilalţi;
- există autism atipic şi note autiste (totuşi acestea nu au fost descrise şi definite, nu am auzit de la nimeni expresia "spectru autist" deşi ar fi fost mai corectă);
- lipsa frecventă a diagnosticării corecte şi neconcordanţa diagnosticelor;
- lipsa personalului şi a centrelor de terapie;
- lipsa resurselor şi informaţiilor;
- faptul că integrarea copiilor se face doar pe hârtie (reporterul care s-a dat părinte de copil autist a fost o fază tare de tot!);
- posibilităţile de integrare prin disciplinarea pozitivă (Daniela Martinescu);
- nu există curriculum adaptat şi program de intervenţie personalizată, la nivel de şcoli (mama care a întrerupt-o pe responsabila de la minister)
- centrele şi şcolile speciale nu au obiective clare privind recuperarea copilului (mama din Constanţa);

Limite:
- au lipsit doi invitaţi importanţi: doctorul Naghiu şi Damian Nedescu;
- doamna de la spitalul Obregia, exponent semnificativ al categoriei "doctori psihiatri de copii", a dat un tablou -şablon al afecţiunii ("are o lume a lui", are stereotipii, nu comunică...) dar de fapt avem mai des de-a face cu autism atipic şi cu note autiste (adică mulţi care se uitau la emisiune puteau în continuare să nu îşi recunoască copilul, noroc că au intervenit părinţi care au corectat-o) ;
- majoritatea sunt cazuri de autism regresiv, copilul pare normal până la un an-doi şi după aceea intervine un regres treptat, ceea ce poate din nou induce pe părinţi în eroare;
- nu s-a subliniat suficient că tabloul simptomelor nu este niciodată întreg de la început: sunt semne care pot fi destul de mici şi câştigă teren cu timpul dacă nu se intervine;
- nu s-a subliniat importanţa intervenţiei la vârstă mică şi posibilitatea recuperării integrale: nu s-a vorbit suficient de copii recuperaţi;
- nu s-a vorbit prea mult despre variante de terapie (despre homeopatie nu a spus nimeni nimic);
- ABA este în continuare prezentată ca o terapie foarte costisitoare (deşi există şi variante mai ieftine) ceea ce nu ajută la promovarea ei: banii vor fi în continuare invocaţi de toţi cei care nu vor să se deranjeze, părinţi şi instituţii;
- tipurile de ADHD prezentate de doamna psiholog Petrovai au fost neclare;
- nu s-a gândit nimeni la măsuri concrete care pot fi sugerate prin intermediul emisiunii;
- facultăţile de psihologie trebuie scuturate zdravăn pentru că nici una nu pregăteşte specialişti adevăraţi! toţi cei care există în clipa de faţă au învăţat meserie în familii, unele ONG-uri sau în centrul privat pe care îl ştim cu toţii;

Marina Almăşan a spus la un moment dat că autismul şi ADHD sunt probleme separate. Nu sunt separate, fac parte din acelaşi continuum...ambele au deficienţa de învăţare şi lipsa atenţiei ca nucleu central, dar la copiii autişti este mai intensă, se declanşează mai devreme şi le afectează structurile logice esenţiale, ceea ce duce ulterior la agravarea problemei. Copiii autişti pot avea în plus deficienţe senzoriale şi retard afectiv (adesea) care se dezvoltă/persistă independent de retardul cognitiv. Deci problema la autişti este mai complicată, însă nu este separată de ADHD.

Redactorul de la Radio a subliniat că nu există niciodată recuperare totală: poate ar fi bine cândva în viitor să se şi filmeze copiii recuperaţi (protejaţi ca în filmele care s-au difuzat) ca să se vadă că se poate...




duminică, 23 martie 2008

A spring week-end with M.

În week-end nu mai avem terapie, aşa că de obicei îmi programez tot felul de alte lucruri prin casă...cum ar fi adunat jocuri împrăştiate, gătit, calculator (din păcate, în ordine inversă). Ieri dimineaţă cineva mi-a amintit de muzica din adolescenţă şi am pierdut nişte ore căutând amintiri pe Youtube...între timp M. a simţit că m-am deconectat de la problemele lui presante şi a început să facă nişte mofturi...când se enervează uită să vorbească şi are iarăşi reacţii de nonverbal, ţipete şi arătat prin semne, trebuie să ghiceşti, altfel se ambalează. Am închis calculatorul şi am trecut la partea a doua a programului, gătit...asta i-a plăcut mai mult pentru că a mâncat şi felul unu şi felul doi, al doilea fel (şniţel şi piure) l-a mâncat singur şi repeta încântat denumirile mâncărurilor. Am profitat de prilej ca să facem câteva generalizări, dar nu câte s-ar fi putut face. Gândirea permanentă stil generalizare este un efort şi ar obosi pe orice adult.
Partea a treia, curăţenie pe balcon...vine vremea frumoasă şi balconul trebuie să devină reşedinţa noastră de vară, cum este de obicei. Şi aici i-a plăcut să se aşeze turceşte pe masă şi să se uite de la înălţime pe geam (de la noi din balcon se vede o jumătate de cartier). Din când în când mai repetă comentariile mele la adresa prafului pe care îl găsesc pe geamuri şi sub covor. La un moment dat spune spontan "Eu văd nisip" ceea ce e foarte bine (e ceva din programul curent de la masă, nu e încă în generalizare) şi îl premiez repede cu o ciocolată Merci.
Partea a patra, ieşit pe afară...cu ştersul geamurilor a trecut soarele şi începe să se lase seara. Nu mai am energie să ies prea departe şi îi propun să exersăm rolele jos în faţa blocului. E încântat şi repetă mereu "patinezi" "patinează" (încă foloseşte greşit timpurile verbelor deşi a prins corect pronumele contractate). Se îmbracă singur şi repede; îmi cere foarte fumos "mama, dă-mi şosete" (a început să spună spontan"şosete" după ce un an de zile a spus "şotele": încă mai are termeni de jargon propriu, dar ştiu că, din moment ce lucrurile stau bine pe receptiv, la un moment dat or să apară şi termenii corecţi).
În fine, ieşim şi ne antrenăm două ore (e la început, de-abia învaţă să se ţină pe ele). Am luat foaia de generalizare cu mine şi în pauzele în care se odihneşte pe bancă fac toate generalizările pentru care nu e nevoie de obiecte. Trecerea de la un program la altul îi produce confuzie (de exemplu de la Expressive categories 2 la Word association) şi e nevoie mai des ca de obicei de No-no- prompt sau de prompt pur şi simplu (în caz de generalizare de stimul).
E o seară fermecată, cu cireşi înfloriţi, nu trece aproape nimeni pe aleile de lângă noi...am putea să ne imaginăm că ne-am desprins din acest timp prezent care ne chinuie şi suntem într-un alt timp care este doar al nostru.
Revenim înapoi, este deja târziu...Fac un total pe foaia de generalizare. 25 de programe dar au rămas unele pe care ţineam să le fac...cum ar fi "la fel" şi "diferit" sau potrivire de litere mici la litere mari...Mă uit la el, a devenit absent: a dat drumul la televizor, dar stă cu spatele. Cred că nu mai vrea decât nişte cereale cu lapte şi să meargă la culcare...

luni, 17 martie 2008

ABA and the price to pay

Am vorbit de mai multe ori cu alţi părinţi despre preţul pe care îl plăteşte un părinte care face ABA. Preţul material, care poate fi mai mare sau mai mic (depinde de mulţi factori: de starea copilului, de varianta aleasă, de tipul şi numărul persoanelor implicate, de tipul de coordonare - poate într-o discuţie viitoare despre asta) este şi cel mai puţin important. Mult mai important este preţul simbolic pe care îl plăteşte familia respectivă (şi care se transformă de obicei într-un motiv de a nu face ABA), preţ simbolic care implică o cheltuială de:
a) resurse psihologice: de a accepta că eşti implicat într-o "reproiectare a copilului" care durează ani de zile şi că e nevoie de o mobilizare cât mai mare;
b) resurse de timp: timp cheltuit pentru instruire, urmărirea şedinţelor, coordonare (după caz) a programelor şi a echipei;
c) resurse de energie: energie cheltuită pentru a face rost de materiale, recompense şi noi experienţe care îi folosesc copilului, pentru generalizări;
d) resurse de adaptare: ABA înseamnă în primul rând o adaptare a vieţii întregii familii la program (viaţa familiei nu se mai desfăşoară ca înainte) deci, renunţare la tabieturi şi la libertatea de interior;
e) resurse de învăţare: ABA înseamnă să înveţi şi să interiorizezi o perspectivă nouă pe care ajungi să o aplici automat (de aici expresia "ABA care intră în sânge");
Dacă la toate acestea se adaugă un serviciu de 8 ore pare foarte greu, dacă nu imposibil! Însă nu este chiar aşa...
Din câte am reuşit să îmi dau seama, resursele care îi dor cel mai mult pe părinţii care refuză să facă ABA sunt "d" şi "e" adică o disponibilitate redusă pentru schimbarea vieţii de familie şi o disponibilitate la fel de redusă de a învăţa (învăţarea nu este considerată o valoare ci o corvoadă). De asemenea nici la a) nu sunt prea tari părinţii în general (nici cei care fac ABA)...simt nevoia să vină cineva să le "ia terapia din mână" şi acesta e rolul cel mai important al coordonatorilor, de responsabil din punct de vedere psihologic.

Acum vreau să întorc perspectiva la 180 grade şi să arăt că de fapt ABA nu este chiar atât de complicată cum se poate imagina din discuţii...este mai complicat începutul, dar ulterior noul ritm de viaţă se cristalizează. Aşa se face că familiile care fac ABA nu şi-ar mai imagina viaţa fără ea...
S-a spus adesea şi pe forum că "ABA este un mod de viaţă"...da, dar este mai degrabă o perspectivă decât un mod exterior de a trăi. Începând de la un nivel mediu ( de la un an în sus) terapia arată ca o "şcoală personalizată" care curge firesc, dacă părinţii şi coordonatorul au proiectat-o într-un mod plăcut şi folositor. Numărul mare de ore poate fi redus în funcţie de progresele copilului (noi avem acum, după doi ani de ABA, 7 ore pe zi de luni până vineri între orele 12,00/13,00 - 19,00/20,00 şi mai rămân dimineţile şi week-endurile complet libere...asta însemnând că eu ca părinte sunt liberă şi în timpul orelor de terapie, cu condiţia să nu îi deranjez - de obicei prefer să lipsesc de acasă şi eventual să văd sesiunile înregistrate).
O altă problemă care îi sperie pe mulţi aflaţi în apropierea părinţilor se refera la nevoia lor de adaptare (este un aspect care condamnă mamele singure să rămână singure pentru că adesea eventualii prieteni se sperie când aud de ABA deşi nu este nevoie decât de bunăvoinţa lor). Începând cu stadiul "programe medii" poate să interacţioneze cu succes cu copilul orice persoană bine intenţionată din jur. Deci ceilalţi din familie care nu sunt direct implicaţi (bunici, mătuşi, fraţi) nu trebuie să ştie neapărat ABA ci doar nişte principii despre cum să interacţioneze cu copilul, ce să îi ceară şi cum să se poarte cu el (exemplu: să îi vorbească scurt, să îl laude tot timpul pentru cooperare, să nu îi ceară lucruri complicate, să nu îl întrebe lucruri pe care nu sunt siguri că le ştie, dacă are reacţii neadecvate să nu îl certe, să nu îi dea recompense fără ştirea părinţilor).
Nu pare foarte complicat, nu ? În orice problemă, perspectiva e cea mai importantă :).

joi, 13 martie 2008

Institutions for children therapy - nothing to do with them

Alaltăieri am fost cu M. la o consultaţie într-un centru de stat destul de cunoscut. Consultaţia a decurs bine, toată lumea care îl vede spune că, în afară de reacţiile agresive care mai mult testează terenul, este din ce în ce mai cooperant şi mai vorbăreţ (asta însemnând mai multe răspunsuri spontane, nu neapărat lungimea propoziţiilor care au rămas la două cuvinte). Dar nu despre consultaţie voiam să vorbesc...ci despre atmosfera de acolo. Era mai puţin aglomerat ca de obicei; tabloul cunoscut presupune 5-6 copii şi părinţi stând într-o coadă neclară la diversele uşi, într-un hol circular pe care nu există decât canapele, câteva scăunele şi reviste. Copiii fiind hiperactivi, se plictisesc şi încep fie să ţipe, fie să tropăie, fie să se împingă, fie să vrea să plece...iar pe feţele părinţilor disperaţi se citeşte stresul. Acum, ca niciodată, după ce M. a intrat la consultaţie singur, holul a rămas gol...şi am simţit răceala pe care o degaja, deşi cineva se străduise să îl facă primitor prin mochetă şi locuri de stat jos. Uşile înalte, neprimitoare, cu etichete seci "Psihologie", "Educaţie specială", "Specialist OFM"...oare pentru cine sunt etichetele acestea? Se vede că pentru ei înşişi... pe perete, o reclamă proastă şi un afiş inodor despre primul ajutor în caz de epilepsie. Nimic pentru părinţi, nimic pentru copii. O instituţie comunistă...
În timpul acesta am asistat la o scenă care mi-a readus oarecum în memorie prima vizită aici. Un copil de trei ani iese de la o evaluare dintr-unul dintre cabinete. Nonverbal, contact vizual slab cu mama, autostimulări verbale (puţin evidente, dar sunt), bea la trei ani apă din biberon cu mâner, duce biberonul la gură fără să observe că are dopul pus - diagnosticul meu tăcut pus de la zece metri distanţă, dupa cinci minute de observaţie: note autiste...Părinţii, around 40, se ameţesc unul pe altul cu apă rece comentând pozitiv unul sau altul din lucrurile făcute de copil; mama îi spune tatălui: "Totuşi, ce o fi însemnând asta, că suferă din cauza copilului mai mare...tu ai văzut că am făcut vreo diferenţă?". Iese şi medicul: "Nu poate fi vorba de autism, dar trebuie introdus într-un program de educaţie specială cu unul din profesorii noştri, odată sau de două ori pe săptămână". O revăd în minte pe doamna educatoare specială X cu figura ei impenetrabilă şi zâmbesc pe ascuns. Un zâmbet amar...
La plecare, M. vrea la toaletă. Îl duc la toaleta de lângă holul de aşteptare, scrie pe uşă: "WC pentru angajaţi". Măi să fie! Şi părinţii şi copiii care aşteaptă şi trei ore pe hol între trei consultaţii unde să se ducă?...Cobor la subsol unde reţinusem că mai era o altă toaletă, scrie pe uşă: "WC pentru angajaţi". Măi să fie! Îl introduc pe M. înăuntru fără rezerve - la reguli stupide se răspunde nebăgându-le în seamă. Noroc bun tuturor părinţilor...

luni, 10 martie 2008

Another point of view about aggressive behavior

Aseară a venit în vizită prietena mea D. care e psihanalist. Nu-l mai vazuse pe M de astă-vară (noi ne vedem de obicei la o cafea la Plaza sau vorbim la telefon) dar este bine că l-a văzut pentru că mi-a putut explica mai clar perspectiva ei si mi s-a părut destul de coerentă. Ea spune că agresivitatea în comportamentul lui arată nevoia de contact: din motive care nu se ştiu (traumă, zice ea - ?!) el nu a învăţat la vârsta la care trebuia (o vârstă sub trei ani) să transfere corect contactul cu mama asupra celor din jur, de aceea acest proces se petrece acum...şi nu primeşte reacţia corectă de la cei din jur atunci când e blocat sau i se spune "nu". Spune că, dacă nu reuşim să gestionăm corect problema asta, va rămâne cu ea în interior chiar dacă se vor opri reacţiile agresive...ar fi nevoie de cineva (altcineva decât mine) care să accepte ca M să îl lovească şi să nu se sperie (ca un fel de psihoterapie) astfel încât M să înveţe cu timpul să moduleze acest contact. Interesant! Dar de unde să găsesc eu o asemenea persoană? Nu prea este nimeni în jurul nostru... şi, din câte am văzut până acum, numai oamenii foarte inteligenţi se descurcă în contactul cu un copil cu probleme (iar psihologii de copii pe care îi ştiu eu sunt la un nivel mediu cu inteligenţa şi un nivel mediocru cu pregătirea).
Oricum, este un dar ceresc că a apărut cineva care îmi oferă o altă cale de explorat pentru că eram pe un drum blocat... e limpede că aici ABA nu are soluţii, cum nu are soluţii pentru nimic din sfera afectivă.
D. spunea că numai eu pot să gestionez problema pentru că eu sunt un fel de creier emoţional pentru M. Da, cred că sunt...văd limpede că simte şi reacţionează la toate dispoziţiile mele afective de parcă ar fi legat cu o curea de transmisie invizibilă.
Pentru început le voi da un consemn fetelor să reacţioneze altfel decât până acum (măcar reacţia să fie corectă dacă emoţional ele nu pot să susţină un transfer). Eliminăm time out-ul şi blocarea şi rămâne redirecţionarea...şi o să mă rog în fiecare zi la Maica Domnului să ne ajute şi, dacă este nevoie de altcineva, să ne trimită pe cine trebuie...

sâmbătă, 8 martie 2008

ABA and spring

Dacă vine vremea frumoasă iarăşi începe să îmi pară rău de M....la o vârstă la care toţi copiii nu au altă grijă decât să se joace, el munceşte zilnic, iar dacă nu munceşte se plictiseşte...se pare că s-a obişnuit aşa, cu un oarecare ritm.
Săptămâna asta am fost foarte ocupată la serviciu (probleme neprevăzute, ca de obicei) şi nu prea m-am uitat la înregistrări. Deseară negreşit mă uit ca să le şi comentez când fac desfăşurătorul săptămânal (ar fi bine să îl fac de mâine dimineaţă, că după-masă vine cineva în vizită).
Lecţiile decurg bine în ultima săptămână, dar sunt probleme cu consecvenţa din partea fetelor, iarăşi se comportă ca vecina de palier când apare un comportament nedorit...iar eu am obosit să le explic cum ar trebui să se comporte. Am vorbit ieri cu o prietenă, D., care e psihanalist şi crede că time out-ul nu a fost o măsură bună pentru comportamentele agresive...ea crede că acestea nu trebuie reprimate deloc. Totuşi e cam extremistă...nu poţi să laşi un copil voinic să îi bată pe toţi, tutori şi copii, numai pentru că nu e bine să îl reprimi! Sunt de acord că redirecţionarea e o măsură mai bună însă, deocamdată, mai mult eu reuşesc să o aplic pentru că restul echipei nu reuşeşte să anticipeze comportamentul. Oricum, tot e bine că a scăzut ca frecvenţă.
Am auzit aseară de o fetiţă aproape recuperată, foarte rebelă de felul ei, care a început să meargă la grădiniţa normală şi e foarte cuminte de frică să nu o dea afară...oare şi clientul nostru ar face la fel? Nu ştiu ce să spun, până nu încerc nu ştiu...
Au început să i se mişte dinţii de sus şi în curând îi vor cădea...sper să vină cu ei la mine şi să nu îi înghită cum au făcut alţi copii!

duminică, 2 martie 2008

A system of video supervision

Am sistem video de supraveghere! Nemaipomenit!!
Cine nu face ABA acasă nu îşi dă seama ce important e...întâmplător, nouă nu ne-a mers până acum nici o metodă de înregistrare. Nici cu webcam, nici cu cameră de filmat....astfel încât nu am înregistrat aproape nimic din terapie, şi îmi pare rău pentru că ar fi rămas pe casete stadiile atât de diferite prin care a trecut copilul până acum. De asemenea probabil că mi-ar fi fost mult mai uşor de analizat modul în care lucrează echipa, şi cauzele pentru care de astă-toamnă încoace are o eficienţă foarte scăzută.

Am reuşit de ieri până azi să centralizez toate dosarele cu programe curente şi să schiţez nişte înlănţuiri între programele curente şi cele care urmează să fie introduse în viitor.
De asemenea am făcut din memorie şi o listă foarte lungă cu programele care se află în generalizare (vreo 45, dar cred ca am mai şi uitat dintre ele). Mâine am de gând să le sistematizez şi voi relua generalizările mai intensiv decât până acum. În primul rând că o să multiplic lista în multe exemplare pe care voi încercui zilnic mai multe programe care să se facă, astfel încât No3 să nu îşi mai aleagă să lucreze doar ce crede de cuviinţă şi ce îşi aminteşte. Eu am reuşit în după-masa asta să fac 35 de generalizări în trei ore fără să îl presez, de fapt revenisem prea repede în casă de afară şi oricum se plictisea. Secretul generalizării în această fază cu volum prea mare este să repeţi mai degrabă programele decât itemii astfel încât să îşi amintească programul în sine. Din nou nu am fost mulţumită, pentru că am sărit (din cauza faptului că nu m-am simţit bine de trei săptămâni încoace) peste generalizările din ultimele două week-end-uri şi se vede, răspunsuri mai superficiale, nu discriminează între comenzi, iar de inovaţii de programe (mixări) nici nu poate fi vorba. Trebuie întîî introdus modelul la care m-am gândit şi după aceea alte idei.

(E foarte draguţ sistemul video...dar totuşi ciudat să ai aşa ceva în casă. Trebuie să fii atent cum umbli şi ce vorbeşti pentru că "ochiul magic te priveşte" şi nu te simţi în largul tău chiar dacă în mod potenţial nimeni altcineva nu se uită la înregistrări. )