vineri, 26 septembrie 2008

One-to-one or two-to-one?

În ABA se discută destul de puţin despre numărul tutorilor care trebuie să lucreze cu copilul în aceeaşi sesiune. S-a spus că numărul optim este de doi, cu o justificare legată mai mult de joc şi pregătirea materialelor. Oricum, familiile ajung deseori să lucreze unu-la-unu, pentru că e prea scump să asigure doua persoane simultan pentru copil...de fapt fondurile unei familii pot sa fie insuficiente pentru a acoperi un număr mare de ore de ABA, fără a mai vorbi şi despre calitatea sesiunilor - aşadar, este de înţeles de ce numărul tutorilor nu mai contează.
Şi eu am considerat secundară problema, pentru că în echipele care au lucrat cu M. s-a lucrat, paradoxal, mai bine cu un singur tutore decât cu doi în aceeaşi sesiune. Doar două luni, la început, s-a lucrat doi-la-unu, era într-adevăr nevoie de prompt din spate şi asistenţă în pauze. Începând din luna trei de terapie, s-a trecut pe unu-la-unu şi aşa a rămas până la (insuficientul) program curent din septembrie 2008. Fiecare membru nou a învăţat cum să ofere simultan şi comenzile şi prompturile, astfel încât să se descurce singur.
Dar acum, iată-mă din nou în dilemă. M. are mai multe programe de verbalizare la care mi-e foarte greu să ofer promptul (de imitaţie verbală, în mare parte). De exemplu, sunt programe în care învaţă să pună întrebări. Am adaptat promptul verbal sub formă de şoaptă ca să facă diferenţa între comandă, prompt şi feed-back verbal - în continuare însă (pentru că programul trebuie să îl ajute la conversaţie şi la comunicarea funcţională), ar trebui să îi şi răspund la întrebări...este imposibil însă, e obişnuit cu promptul verbal şi dă şi răspunsul, nu mai înţelege deloc ce vrea programul de la el (în general e important să înţeleagă ce vrea programul de la el pentru evitarea frustrărilor şi a refuzurilor). Evident că promptul verbal din spate ar fi cea mai bună soluţie, dar nu prea poate fi pusă în practică...

2 comentarii:

Marius Filip spunea...

În cazul lui Eusebiu a ajutat foarte mult să-l introducem în perspectivele vorbirii prin intermediul pronumelor "eu" şi "tu".

Acest lucru a dus la reducerea repetiţiilor ecolalice, lucru observat şi de supervizoarea noastră.

Când nu înţelege răspunsul la ceva, de obicei se uită întrebător la tutor. Acest lucru ajută enorm la diferenţierea dintre întrebare şi prompt, în sensul că dacă apare acea privire întrebătoare, e clar că ce urmează este prompt.

Ecolalia încă mai există, în special în situaţiile când nu este clar ce vrem de la el - să repete (imitaţie verbală), să vorbească din perspectivă proprie sau să facă o acţiune?

Mother of M spunea...

Multumesc pentru sugestii.
Este bine ca ati reusit sa reduceti ecolalia atit de repede. Insa din cite imi dau seama M. este foarte diferit fata de Eusebiu.
Si eu am introdus "eu" si "tu" insa deocamdata distinctia este mecanica si nu il ajuta la nimic altceva.