Unde poţi să te duci cu un copil hiperactiv când plouă?...M. nu mai are cinci ani ca la începutul terapiei, să îl tentez cu un covrigel, un puzzle cu bucăţi mari sau un trenuleţ electric. Nu are nici suficientă autonomie şi concentrare să îşi găsească ceva interesant de făcut de unul singur. Atunci, ce? O plimbare la Plaza, prin ploaie. Întotdeauna mi-a plăcut oraşul acesta când plouă. Străzi şi alei pustii. Totul musteşte de apă. Eu (umbrelă roz) şi M. (umbrelă albastră), două tăceri alături. Nu reuşesc să mă adun după ziua de astăzi... Mi-a zburat din minte toată lista de generalizare. M. îmi face în ciudă sărind prin bălţi. Din când în când, îmi amintesc să îi mai dau câte o comandă şi redevine disciplinat pentru câteva secunde - ceea ce arată că ştie destul de bine ce face. Fie simte că gândurile mele sunt departe de el, fie nu îi place că şiroieşte apa pe tobogane şi protestează: îmi amintesc de vremurile în care îi învinuiam pe părinţii mei că e urât afară şi nu am tovarăşi de joacă. Copiii simt nevoia să se raporteze la un factor de autoritate în legătură cu orice. La întoarcere, scurtez drumul. Cu multele mele gânduri, aproape uit să cobor din autobuz în staţia noastră... căutându-mi cartela de la intrarea blocului, se schimbă brusc registrul interior şi mă năpădesc resentimentele faţă de mine însămi. Câte greşeli nu am făcut până acum - ca părinte, şi ca terapeut...câte zile în care puteam lucra cu M. şi nu am reuşit...câte informaţii pe care nu le-am folosit bine...câte reacţii greşite, câte stări nervoase nelalocul lor...şi câte altele!
Trebuie să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine pentru toate greşelile pe care le facem faţă de copiii noştri. Altfel, nu putem primi ajutorul lui Dumnezeu.
Trebuie să învăţăm să ne iertăm pe noi înşine pentru toate greşelile pe care le facem faţă de copiii noştri. Altfel, nu putem primi ajutorul lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu