The glass prison

Un părinte singur cu un copil hiperactiv este prins într-o închisoare cu pereţi de sticlă...Îi poate vedea şi auzi pe cei din afară. Dar nu poate face uneori nici cele mai banale lucruri: nu poate merge la magazin pentru că e aglomerat (copilul se agită), nu poate merge la teatru sau la film (copilul nu are răbdare), nu poate merge în vizite pentru că nu se ştie pe unde se apucă copilul să sară (şi, de! până la vârsta asta trebuia să înveţe să nu le strice oamenilor lucrurile), nu îşi poate planifica drumuri riscante printr-un oraş sufocat de maşini pentru că nu se ştie cât stă în trafic (şi copilul nu are răbdare). Încet-încet, ajunge să renunţe la o mulţime de lucruri pe care le considera ca făcând parte din viaţă: la ieşiri de timp liber, la mers prin magazine şi librării, la prieteni...Senzaţia este foarte ciudată, pentru că cei din afară pot trece de pereţii de sticlă oricând. Asta doar dacă vor...
Din când în când, sentimentele şi speranţele personale caută (uneori vag, alteori intens) să-şi croiască un drum prin lanţul continuu de calcule şi decizii care se leagă în primul rând de copil. Dar realitatea, de obicei, inversează din nou priorităţile. Iar planurile de viitor sunt într-o nebuloasă: o serie nesfârşită de "dacă" şi de semne de întrebare.
În final, nimeni nu poate să ştie care îi este destinul: deocamdată, în închisoarea de sticlă, nu rămâne decât speranţa şi imaginaţia.