O poveste care se repetă (la nesfârşit, eventual).
Povestea nr. 1 (acum două luni) O colegă îmi dă telefon...verişoara ei din Italia a venit cu copilul în vizită. Colega mea auzise înainte de vizită că sunt probleme cu copilul, şi i se păruse, din fotografii, că privirea lui este absentă. Îi spusesem, la vremea respectivă, că e bine să ajungă verişoara cu copilul la un medic. A mai trecut timp. La vizita în România, suspiciunile colegei mele s-au confirmat. Copilul, patru ani şi jumătate, cu mişcări bruşte, vorbirea nu foarte dezvoltată şi agresivitate (de exemplu, trântit colivia cu papagali). Mama lui avea o stare contradictorie, ba se plângea de problemele pe care le are cu lipsa de cooperare a copilului, ba spunea că de fapt e doar nervos, nu are nimic serios...Fusese cu copilul la un medic şi medicul nu pusese nici un diagnostic (ca în România!). Ştiind povestea mea, gazdele au insistat să ne întâlnim, să văd şi eu copilul şi să îi povestesc despre al meu. De acord - însă în ziua fixată, mama, copilul şi o altă verişoară au fost la shopping şi au fost prea obosite să ne mai întâlnim.
Povestea nr. 2 (săptămâna trecută). Copil de patru ani şi jumătate, cu Pampers, hiperkinetic, cu probleme de alimentaţie (nu mănâncă mai nimic). Mama (supraponderală, fumătoare) fără resurse materiale şi fără nici o informaţie despre TSA sau terapii. Cea care îmi povesteşte este bunica lui I. (o fetiţă de patru ani din parc cu care M. se înţelege bine) cunoştinţă a familiei în cauză. Când mi-a povestit, nici nu putea să se calmeze gândindu-se la copilul pe care îl văzuse. I-am spus că dacă părinţii nu se mobilizează, nu se poate face nimic...aici e primul pas, în schimbarea atitudinii părinţilor.
Mai am şi altele, cu mici variaţii...din ele am desprins câteva axiome:
1. Dacă nu ai legitimitate (medic, terapeut acreditat) şi eşti doar "un părinte", rata de succes în încercarea de a convinge un alt părinte (indecis) să ia o postură activă în legătură cu problemele copilului este foarte scăzută (aş zice 10%). Am observat la unii părinţi că au fost convinşi după ce au accesat forumul autism.ro, pentru că prin forum s-a creat o "legitimitate colectivă".
2. Dacă părinţii nu sunt dispuşi să sacrifice cel puţin de 75% din resursele şi modul lor de viaţă actual pentru a-şi ajuta copilul, intervenţia unor cunoştinţe/vecini/colegi/rude nu poate să le schimbe nivelul de motivaţie.
3. Cei care sunt în vecinătatea unor asemenea cazuri (copilul cu probleme, părinţii dezinformaţi sau pasivi) au un disconfort psihologic...ei ştiu din proprie experienţă sau din experienţe la care au fost martori ce urmează (sau ce poate să urmeze) dar nu pot să facă nimic - iar sentimentul de a asista la "pierderea" unui copil nu este uşor de suportat.
Povestea nr. 1 (acum două luni) O colegă îmi dă telefon...verişoara ei din Italia a venit cu copilul în vizită. Colega mea auzise înainte de vizită că sunt probleme cu copilul, şi i se păruse, din fotografii, că privirea lui este absentă. Îi spusesem, la vremea respectivă, că e bine să ajungă verişoara cu copilul la un medic. A mai trecut timp. La vizita în România, suspiciunile colegei mele s-au confirmat. Copilul, patru ani şi jumătate, cu mişcări bruşte, vorbirea nu foarte dezvoltată şi agresivitate (de exemplu, trântit colivia cu papagali). Mama lui avea o stare contradictorie, ba se plângea de problemele pe care le are cu lipsa de cooperare a copilului, ba spunea că de fapt e doar nervos, nu are nimic serios...Fusese cu copilul la un medic şi medicul nu pusese nici un diagnostic (ca în România!). Ştiind povestea mea, gazdele au insistat să ne întâlnim, să văd şi eu copilul şi să îi povestesc despre al meu. De acord - însă în ziua fixată, mama, copilul şi o altă verişoară au fost la shopping şi au fost prea obosite să ne mai întâlnim.
Povestea nr. 2 (săptămâna trecută). Copil de patru ani şi jumătate, cu Pampers, hiperkinetic, cu probleme de alimentaţie (nu mănâncă mai nimic). Mama (supraponderală, fumătoare) fără resurse materiale şi fără nici o informaţie despre TSA sau terapii. Cea care îmi povesteşte este bunica lui I. (o fetiţă de patru ani din parc cu care M. se înţelege bine) cunoştinţă a familiei în cauză. Când mi-a povestit, nici nu putea să se calmeze gândindu-se la copilul pe care îl văzuse. I-am spus că dacă părinţii nu se mobilizează, nu se poate face nimic...aici e primul pas, în schimbarea atitudinii părinţilor.
Mai am şi altele, cu mici variaţii...din ele am desprins câteva axiome:
1. Dacă nu ai legitimitate (medic, terapeut acreditat) şi eşti doar "un părinte", rata de succes în încercarea de a convinge un alt părinte (indecis) să ia o postură activă în legătură cu problemele copilului este foarte scăzută (aş zice 10%). Am observat la unii părinţi că au fost convinşi după ce au accesat forumul autism.ro, pentru că prin forum s-a creat o "legitimitate colectivă".
2. Dacă părinţii nu sunt dispuşi să sacrifice cel puţin de 75% din resursele şi modul lor de viaţă actual pentru a-şi ajuta copilul, intervenţia unor cunoştinţe/vecini/colegi/rude nu poate să le schimbe nivelul de motivaţie.
3. Cei care sunt în vecinătatea unor asemenea cazuri (copilul cu probleme, părinţii dezinformaţi sau pasivi) au un disconfort psihologic...ei ştiu din proprie experienţă sau din experienţe la care au fost martori ce urmează (sau ce poate să urmeze) dar nu pot să facă nimic - iar sentimentul de a asista la "pierderea" unui copil nu este uşor de suportat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu