Cine priveşte "din afară" nu înţelege blocajele de comunicare ale multor părinţi cu copii în spectrul TSA. În ultima vreme m-am tot gândit că nu numai modul în care se raportează la informaţie/terapie este o cauză a faptului că nu comunică. O altă cauză este depresia. Părinţii cu copii cu probleme de învăţare şi /sau de comportament au o depresie de fond, nevindecabilă...Depresia e provocată de imposibilitatea de a controla/prevedea viitorul. Cum vor fi copiii? Se vor vindeca vreodată? Vor avea o viaţă normală? Problemele de acum se vor estompa sau se vor transforma în altele (mai grave)? Oare ei fac ceea ce trebuie pentru copii? Lanţul nesfârşit de alegeri, nesiguranţa, lipsa unor informaţii clare sau a unor metode consacrate obosesc şi agravează starea psihică. Această stare de fond poate fi identificată la toţi părinţii, chiar şi la cei care îşi găsesc sprijinul în Dumnezeu sau care adoptă o perspectivă optimistă şi activă. Depresia nu se vede, dar există.
Permanent, ca "sarea pe rană", intervine şi comparaţia cu copiii fără probleme sau cu copiii cu probleme care au o evoluţie bună. X începe şcoala...Y a avut o perioadă de şase luni în care a stagnat, dar acum şi-a dat drumul...Z ia lecţii de engleză...(iar "al meu e plin de probleme" ...evident, e subiectiv, problemele proprii sunt văzute la proporţii mărite). Raţiunea intervine uneori timid, ca o voce din off, şi spune că nimeni nu poate să ştie ce probleme au ceilalţi copii în afară de reuşite, informaţiile sunt întotdeauna trunchiate...dar starea afectivă e mai puternică decât raţiunea.
Mi-am amintit ce am auzit mai demult de la o mamă din reţea: Am invitat-o pe W la mine cu copilul, să mai vorbim, să socializăm copiii...mi-a spus că nu suportă să îi vadă pe ai mei ce bine sunt în comparaţie cu al ei. (Nu e invidie. E depresie...cea care a declarat cele de mai sus e doar mai sinceră decât alte mame).
Permanent, ca "sarea pe rană", intervine şi comparaţia cu copiii fără probleme sau cu copiii cu probleme care au o evoluţie bună. X începe şcoala...Y a avut o perioadă de şase luni în care a stagnat, dar acum şi-a dat drumul...Z ia lecţii de engleză...(iar "al meu e plin de probleme" ...evident, e subiectiv, problemele proprii sunt văzute la proporţii mărite). Raţiunea intervine uneori timid, ca o voce din off, şi spune că nimeni nu poate să ştie ce probleme au ceilalţi copii în afară de reuşite, informaţiile sunt întotdeauna trunchiate...dar starea afectivă e mai puternică decât raţiunea.
Mi-am amintit ce am auzit mai demult de la o mamă din reţea: Am invitat-o pe W la mine cu copilul, să mai vorbim, să socializăm copiii...mi-a spus că nu suportă să îi vadă pe ai mei ce bine sunt în comparaţie cu al ei. (Nu e invidie. E depresie...cea care a declarat cele de mai sus e doar mai sinceră decât alte mame).
8 comentarii:
nu sunt de acord din acest punct de vedere cu tine. consider ca mai ales la noi, dar nu numai, oamenii se intereseaza prea mult ce fac ceilalti si se gandesc prea putin sa se intreaca pe ei insisi. noi incercam sa ne educam copiii in acest spirit. sa se perfectioneze, sa se autodepaseasca si, mai putin, sa il intreaca pe x sau y. fiecare om este unic, eu cred in acest lucru si nu vreau sa fac comparatii intre oameni. ce sa mai spun de comparatia dintre doi copii!
faptul ca esti parinte, doar atat, inseamna griji suplimentare, inseamna, ce ai spus si tu,nesiguranta, alegeri corecte/gresite etc. nu trebuie sa ai neaparat un copil cu probleme speciale ca sa ai toate aceste simtaminte.
Mihaela, boala "comparaţiei" care are orgoliul ca fond e o alta problema si nu la aceasta m-am referit. Ea e caracteristica mai degraba unora dintre parintii de copii fara probleme...cei care au ambitii sociale pentru copiii lor.
La parintii de copii cu probleme, comparaţia cu ceilalţi copii (cu ideea de a-i ajunge, nu de a-i intrece) are o alta justificare si apare vrind nevrind. Sar in ochi diferentele de comportament si evolutie...E un mecanism automat, pe care putini il constientizeaza.
Iar despre starea de nesiguranta...da, simplul fapt ca esti parinte provoaca o stare de incertitudine cu privire la conduita proprie si evolutia copilului. Viitorul e incontrolabil oricum. Insa incertitudinea e mult mai mare la parintii de copii cu probleme, in consecinta nivelul de stres e mult mai ridicat.
N-aş zice că lucrurile sunt atât de simple. Aş socoti evoluţia părinţilor mai degrabă aşa:
1) Când află că au copil bolnav: şoc psihic plus depresie de genul Post-Partum Depression.
2) Când se apucă să-l trateze: nădejdi mai mult sau mai puţin întemeiate pe fond de anxietate generalizată.
3) Dacă se întâmplă că terapia nu dă rezultatele "scontate": depresie profundă urmată de resemnare.
Mai există şi cazul 4), când terapia dă "rezultate" şi ţelul final este "atins": cred că are loc o schimbare profundă a percepţiei asupra vieţii şi a ce este important prin lumea aceasta - ca acei care au scăpat cu viaţă dintr-un naufragiu.
Comparaţiile sunt inevitabile, prezente fiind la toţi părinţii, cu copii cu probleme sau nu. Mai ales la noi.
Consider că societăţile unde singura comparaţie acceptată să fie cea cu sine însuşi sunt extrem de puţine, iar societatea noastră românească se află foarte aproape de extrema opusă unor asemenea atitudini.
Prin acest entry mi-am propus sa fac citeva observatii pe acest subiect(asta poate sa faca un entry) nu mi-am propus sa il epuizez si nici sa privesc starea psihologica a parintilor "in evolutie".
Cred ca nu este bine sa comparam depresiile intre ele, depresia post partum are alte cauze si manifestari decit in cazurile despre care vorbim.
Depresia nu este obligatoriu prezenta de la aflarea diagnosticului, pentru ca uneori parintii nu accepta diagnosticul, iar alteori nu primesc acest diagnostic niciodata...ajung singuri la concluzia ca se incadreaza in spectrul TSA si atunci fazele arata altfel.
O schimbare profunda a perceptiei se intimpla oricum la parintii care lupta, indiferent de rezultate...majoritatea ajung sa pretuiasca ceea ce este important in viata.
Daca am vreodata ocazia o sa iau "un interviu" cuiva care a scapat de problema, sa vedem cum priveste viata "dupa naufragiu"...
eu chiar nu inteleg ce vreti sa spuneti. aici nu exista un "tel final". am fi aroganti sa credem ca putem ajunge la un "tel final". mereu se poate imbunatati ceva si la fel este si cu copiii cu autism. am vazut deseori parinti care credeau ca se apuca repede de treaba, isi calculau doi ani de "sacrificii" dupa care, sperau ei, totul va fi roz. de fapt, foarte multi (chiar si Lovaas a numarat doar 47 la suta din copii) au nevoie de mai mult , de fapt de toata viata si asa sta treaba si cu noi, acei asa -zis oameni "normali". pentru copilul meu am targeturi mici, o iau pas cu pas. telul meu este ca el sa poate deveni o persoana demna, independenta si bucuroasa. nu vreau sa-i impun eu sa castige premiul nobel in economie sau medicina, la fel cum n-o sa le cer baietilor sa o faca.
legat de cele 3 puncte de care scriai, Marius, acelea par de fapt ca apartin unui singur punct: faza de negare.
si se poate trece peste aceasta faza...
si legat de comparatii intre copii: una e sa observi ca prietenul tau are un copil de aceeasi varsta cu al tau care vorbeste mai bine sau socoteste mai bine sau sau sau si alta este sa il invidiezi din acest motiv. inca o data, exista parinti care nu au o astfel de atitudine!
Mihaela, dupa multa lupta si suferinta inteleg ce vrei sa spui si sunt de acord cu tine...
Exista totusi citeva familii care au scapat de problema (chiar exista!). Destul de putini, din pacate.
Nu vorbeam despre invidie in entry ci despre comparatie involuntara, am subliniat asta.
Se poate vorbi mai mult despre fazele psihologice dar nu am vrut sa prelungim discutia. Mi se pare evident ca inclusiv noi trei, cei care am participat la aceasta discutie, am comunicat in functie de "faza psihologica" in care ne gasim in acest moment (si ne gasim in faze diferite).
Tocmai de aceea am pus ghilimele, pentru că nu cred că un "ţel final" există.
Am văzut nişte filmuleţe cu nişte copii recuperaţi şi nu trebuia să fii expert pentru a-ţi da seama că acei copii aveau în continuare note autiste. Deci eu sunt de părere că "recuperare completă" nu există de fapt. Nu am cunoscut nicio familie "in vivo", totuşi.
Se poate totuşi trage o linie de demarcaţie, cred. Există indivizii care se recuperează suficient de mult încât să poate avea o viaţă independentă de la un punct încolo - cu provocările specifice, care nu dispar - şi cei care au nevoie de asistenţă în diverse grade pentru tot restul vieţii.
Din câte am citit, procentul de 47% al lui Lovaas nu s-a reprodus în condiţiile externe. Am reţinut (nu mai reţin de unde) procente de 20% în cazul tratamentelor desfăşurate în familie, sau chiar de 10% ...
Trimiteți un comentariu