Thank You, God...

Alaltăieri. O zi solicitantă din punct de vedere profesional. S-a prelungit programul meu cu două ore şi No3 a fost nevoită să îl ducă pe M. la mama mea acasă: e o soluţie la care nu am recurs niciodată de un an încoace. Mama se simte din ce în ce mai rău, iar M., chiar dacă e mai bine decât în primăvară, e incontrolabil. Eram stresată, pentru că nu aş fi putut să îi ajut de la distanţă. Am dat telefoane din jumătate în jumătate de oră, gata să îi ofer soluţii sau să o asist să nu intre în panică dacă M. ar fi avut vreun comportament nedorit. La unul dintre ele, îl cheamă pe el la telefon, "vino să vorbeşti cu mama": (el) "Bună...Ce faci?" (eu)"Bună M....Eşti bine?" "Bine..." răspunde el, uşor ecolalic. O voce frumoasă, cuvintele destul de clare. Am avut un moment în care am uitat de toată tensiunea din jurul meu...mi-am dat seama brusc că, stând mai mult în preajma lui decât departe de el, nu a vorbit niciodată cu mine la telefon. Mi-am adus aminte cât de mult am luptat şi cât mi-am dorit să îl aud spunând câteva cuvinte la telefon - şi cât de imposibil a părut să fie asta cu doi ani în urmă. Prea des vedem numai neîmplinirile din prezent şi ne uităm numai spre viitor, uitând să mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce ne dă acum. Poate fi doar un moment de linişte sau o plimbare într-o zi însorită, un joc reuşit sau un cuvânt nou al copilului. Indiferent ce ar fi, mereu este un bine în plus în viaţa noastră.