Psychological support for the members of the team

Integrarea lui No5 se face în modul cel mai neindicat...ca şi coordonator de echipă nu pot să fiu de acord cu o integrare blind dar, din lipsa resurselor de tot felul din jurul nostru, asta se întâmplă. Camera de filmat e stricată, calculatorul pe care merge camera de supraveghere e virusat, iar eu nu sunt acasă şi nu am cum să văd nimic, mă bazez pe povestiri (subiective)....În aceste condiţii se pot face greşeli mari atât la tehnică, precum şi la prompturi sau la organizarea sesiunii. Pot fi şi reacţii greşite la "testările" copilului, ceea ce pe undeva este cel mai periculos, pentru că aceste greşeli se transformă uşor în atitudini greşite de ambele părţi care pot afecta pe viitor relaţia copil-tutore. Astăzi M. a avut o criză bruscă de agresivitate şi a trebuit să ghicesc din relatări care a fost cauza...ei bine, No5 înţelesese greşit că se face pauză doar după cinci programe (ideea despre care vorbisem era că după cinci programe se adună cinci tokeni şi se dă recompensa) ceea ce era o constrângere fără rost. În rest, aptitudinile ei pentru terapie sunt bune, la training a înţeles rapid despre ce este vorba, dar am avut de lucru în ultimele zile ca să o conving să îşi pună simţul observaţiei şi inspiraţia la lucru. În timpul trainingului avea multe reticenţe legate de greşelile pe care le-ar putea face - nu e rău că le avea, asta arată că e responsabilă - dar mi-a luat timp să îi explic că în ABA nu există greşeli ireparabile decât dacă ţin de concepţia programelor şi dacă se menţin pe termen lung. Asta m-a făcut să mă gândesc la rolul meu - nu sunt numai coordonator, sunt şi suport psihologic...de câte ori tutorii nu au avut încredere în ceea ce făceau, sau s-au întrebat dacă e o greşeală din partea lor şi unde e greşeala, eu "am fost acolo" să le răspund. Ieri a fost o zi destul de grea pentru ambele "ture" (No3 şi No5), însă am folosit prilejul că am întâlnit-o pe No3 ca să atac un subiect delicat: starea lui M. Toată vara, No3 a fost lipsită de entuziasm şi fără dispoziţia de a face concesii: în parte pentru că a fost suprasolicitată în cealaltă familie în care lucrează iar la mine venea deja obosită, dar şi pentru că se simte debusolată, interpretează starea lui M. ca pe un eşec al echipei (deşi de fapt este un eşec al tratamentului). Atunci, am folosit faptul că ieri ne-am intersectat în parc şi copilul nu ne auzea (când ne aude, vorbim cifrat) ca să pun peştele pe masă, cum se spune în teoria gestionării conflictelor. Ei bine, i-am spus, ne este greu să mergem mai departe cu M. pentru că noi două l-am văzut foarte aproape de recuperare. Dacă ar fi evoluat greu de la început ar fi fost altceva, însă noi l-am văzut ieşit din autism. Acum este greu să ne întoarcem înapoi şi să vedem nu numai că nu mai are starea de spirit de atunci, ci şi atenţia şi memoria slabe, şi multe alte probleme pe care nu le-a avut mai înainte. Mi-am dat seama după privirea ei că aceste câteva observaţii au avut un efect bun. Era adevărul despre ceea ce simţea, un adevăr pe care nu îl auzise niciodată şi nu avusese curajul să îl formuleze în cuvinte. Şi mie mi-a făcut bine să îl formulez - deci tot ce am învăţat eu până acum despre tehnicile de comunicare nu a fost deloc de prisos :).