Ce înţelegem din discuţia de pe forumul autism.ro (între cei doi părinţi pe messenger: http://www.autism.ro/forum/
viewtopic.php?t=4481&start=30&sid=1718031db3f28e3092eac16a0191dcba),
foarte interesantă de altfel?...În primul rind, ca situaţia diferă mult de la familie la familie. Sunt familii în care tutorii sunt motivaţi în primul rând intrinsec şi motivaţia financiară vine pe planul doi (familii norocoase) dar şi familii în care motivaţia financiară este pe primul loc. Eu am încercat să fac parte întotdeauna din prima categorie, pentru că din câte am vazut, echipele care au lucrat cu copiii recuperaţi au fost 90% de acest tip.
Problemele care împiedică formarea unei astfel de echipe sunt destul de mari însă, din cauza unor realităţi din "lumea noastră"(asa cum arată ea acum).
a) Cererea foarte ridicată şi oferta foarte scăzută de tutori cu vocaţie. Aşa cum a reieşit din discuţia citată, sunt tot mai mulţi care preferă să citească despre ABA sau să frecventeze doar un workshop, decât să vadă într-adevăr ce înseamnă ABA în practică. În Bucureşti, cel puţin, sunt multe alte oferte de joburi comode, chiar dacă aceste joburi nu le oferă neapărat o carieră pentru viitor.
b) Superficialitatea studenţilor de la toate specializările (vizibilă în ultimii doi ani), care se aşteaptă pentru orice job să le fie plătite salarii semnificative în condiţiile în care nu numai că le lipsesc cunoştinţele şi experienţa, dar nici nu au seriozitate şi disponibilitate pentru studiu continuu, şi vor să îşi impună pretenţiile asupra programului sau "fişei de post".
c) Selecţia şi trainingul la capitolul "resurse umane - tutori" nu sunt deloc uşoare (aşa cum a observat şi unul dintre părinţi în dialogul de mai sus), fluctuaţia şi integrarea noilor membri poate încetini mult mersul echipei. În ceea ce ma priveşte, în fiecare toamnă am pierdut minim 1,5 luni cu căutarea şi antrenarea pentru 1-2 tutori noi în echipă.
d) Lipsa abilităţilor "manageriale" ale unor părinţi (firesc, de altfel! nu toţi putem fi buni la acest capitol). Când spun asta mă gândesc că pentru a coordona o echipă este nevoie de comunicare continuă, organizarea lucrului, suport motivaţional pentru tutori, asistenţă pentru perfecţionarea lor profesională. Uneori coordonatorul român ajută la rezolvarea problemelor, însă părintele este cel care este permanent lângă echipă.
e) Lipsa unui sistem formal de perfecţionare şi certificare, care să "facă lumină" în acest domeniu în privinţa: tarifelor, experienţei, abilităţilor şi cunoştinţelor, astfel încât să nu mai pierdem timpul cu controverse de acest gen.
Acestea fiind spuse, nu cred ca ar trebui coborâte standardele din nici unul dintre motive. Nu cred că plata unor sume exorbitante ar stimula un tutore să se implice 100% în terapie...dimpotrivă. Şi nici concesiile făcute (avantaje de alt gen sau program preferenţial) sau renunţarea la unele aspecte (simplificarea unor reguli pentru confortul tutorilor). Până la urmă, obiectivul este recuperarea copilului, să nu uităm...
viewtopic.php?t=4481&start=30&sid=1718031db3f28e3092eac16a0191dcba),
foarte interesantă de altfel?...În primul rind, ca situaţia diferă mult de la familie la familie. Sunt familii în care tutorii sunt motivaţi în primul rând intrinsec şi motivaţia financiară vine pe planul doi (familii norocoase) dar şi familii în care motivaţia financiară este pe primul loc. Eu am încercat să fac parte întotdeauna din prima categorie, pentru că din câte am vazut, echipele care au lucrat cu copiii recuperaţi au fost 90% de acest tip.
Problemele care împiedică formarea unei astfel de echipe sunt destul de mari însă, din cauza unor realităţi din "lumea noastră"(asa cum arată ea acum).
a) Cererea foarte ridicată şi oferta foarte scăzută de tutori cu vocaţie. Aşa cum a reieşit din discuţia citată, sunt tot mai mulţi care preferă să citească despre ABA sau să frecventeze doar un workshop, decât să vadă într-adevăr ce înseamnă ABA în practică. În Bucureşti, cel puţin, sunt multe alte oferte de joburi comode, chiar dacă aceste joburi nu le oferă neapărat o carieră pentru viitor.
b) Superficialitatea studenţilor de la toate specializările (vizibilă în ultimii doi ani), care se aşteaptă pentru orice job să le fie plătite salarii semnificative în condiţiile în care nu numai că le lipsesc cunoştinţele şi experienţa, dar nici nu au seriozitate şi disponibilitate pentru studiu continuu, şi vor să îşi impună pretenţiile asupra programului sau "fişei de post".
c) Selecţia şi trainingul la capitolul "resurse umane - tutori" nu sunt deloc uşoare (aşa cum a observat şi unul dintre părinţi în dialogul de mai sus), fluctuaţia şi integrarea noilor membri poate încetini mult mersul echipei. În ceea ce ma priveşte, în fiecare toamnă am pierdut minim 1,5 luni cu căutarea şi antrenarea pentru 1-2 tutori noi în echipă.
d) Lipsa abilităţilor "manageriale" ale unor părinţi (firesc, de altfel! nu toţi putem fi buni la acest capitol). Când spun asta mă gândesc că pentru a coordona o echipă este nevoie de comunicare continuă, organizarea lucrului, suport motivaţional pentru tutori, asistenţă pentru perfecţionarea lor profesională. Uneori coordonatorul român ajută la rezolvarea problemelor, însă părintele este cel care este permanent lângă echipă.
e) Lipsa unui sistem formal de perfecţionare şi certificare, care să "facă lumină" în acest domeniu în privinţa: tarifelor, experienţei, abilităţilor şi cunoştinţelor, astfel încât să nu mai pierdem timpul cu controverse de acest gen.
Acestea fiind spuse, nu cred ca ar trebui coborâte standardele din nici unul dintre motive. Nu cred că plata unor sume exorbitante ar stimula un tutore să se implice 100% în terapie...dimpotrivă. Şi nici concesiile făcute (avantaje de alt gen sau program preferenţial) sau renunţarea la unele aspecte (simplificarea unor reguli pentru confortul tutorilor). Până la urmă, obiectivul este recuperarea copilului, să nu uităm...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu