O săptămână complicată, cu lucru la un proiect şi o conferinţă. Activităţi obişnuite, dar, fără acces la tehnologie, viaţa devine imposibilă...timp mult pierdut pe drumuri pentru acces la calculatoarele instituţiei. O scurtă revenire în sânul organizaţiei din care m-am delocalizat de cel puţin trei ani. Dezobişnuită de interacţiunea faţă-în-faţă cu colegii, am făcut o recapitulare "socială" a atitudinilor lor faţă de problema mea şi a lui M.
1. Întrebările. Ei vor să fie bine intenţionaţi şi întreabă "ce mai face M.","cum mai merge terapia" "când îl dau la şcoală", la care este complicat de dat un răspuns. De fapt, nevoia lor psihologică din clipa aceea este să audă că terapia merge bine, iar problema la care ei nu ştiu să dea nici o soluţie s-a rezolvat. Dacă răspunsul nu este pozitiv, omul cu problema nerezolvată devine un factor de stres pentru colegi.
2. Indiferenţa. Ei uită uşor că din cauza problemei lui M. nu pot să plec oricând de acasă sau să lipsesc oricât de mult. Întrebări de genul "Vii la dineu/lansare/şedinţă/conferinţă?" "Poţi să treci pe la sediul central înainte de...?" sunt normale pentru un om care lucrează într-o organizaţie, însă la mine ating problema aproape imposibilă a rezolvării în paralel a lui M. şi a problemelor profesionale. La acest capitol se simte cel mai bine frigul năprasnic din viaţa noastră...viaţa profesională e dură (e firesc să fie dură: într-o organizaţie nu exişti decât atât timp cât îi eşti folositor, cât îţi îndeplineşti misiunea) şi am ajuns în punctul în care viaţa complicată de acasă a început să taie din regulile profesionale pe care mi le formulasem singură.
3. Excluderea. Adeseori constat cu nostalgie că am fost exclusă de la activităţi colective - formale sau informale - fără să fiu măcar întrebată. E normal ca, după ce procesează faptul că am o situaţie care devine cronică şi nu se va rezolva în termen scurt, oamenii să mă excludă de la anumite activităţi pentru că este mai comod. Însă în felul acesta, o dată în plus, simt pereţii casei de sticlă în care ne aflăm.
4. Ajutorul. Câţiva (foarte puţini) se gândesc şi cum ar putea să ajute. Uneori, chiar o fac...însă cel mai des ajutorul rămâne la nivel poetic. Chiar dacă cineva întreabă cum ar putea să ajute, nu este clar care este disponibilitatea de ajutor, pe ce zonă...atunci, tot ce se poate este o informare obiectivă a problemelor, astfel încât celălalt să se gândească singur unde ar putea să ajute.
(Ieri, un element interesant: o colegă dintr-un departament mai îndepărtat, cu care mă văd rar, care practică fel de fel de terapii pentru devenirea spirituală şi "primeşte informaţii" mi-a spus că (a) M. este "îndrăgostit" de No5 şi tot ce face, face din dorinţa de a impresiona şi (b) l-ar ajuta să aibă un animal de casă, şi o pisică ar fi cea mai potrivită. Am notat acestea pentru că (a) este perfect adevărat - deşi colega nu ştia decât că facem terapie, fără detalii - iar (b) este un aspect la care mă gândesc de mai multă vreme. Dintotdeauna lui M. i-au plăcut pisicile, deşi mie îmi plac câinii...de asemenea sunt şi probleme de igienă la care trebuie să mă gândesc - dar o să consult proprietarii de pisici, să îmi facă un rezumat al problemelor :) )
1. Întrebările. Ei vor să fie bine intenţionaţi şi întreabă "ce mai face M.","cum mai merge terapia" "când îl dau la şcoală", la care este complicat de dat un răspuns. De fapt, nevoia lor psihologică din clipa aceea este să audă că terapia merge bine, iar problema la care ei nu ştiu să dea nici o soluţie s-a rezolvat. Dacă răspunsul nu este pozitiv, omul cu problema nerezolvată devine un factor de stres pentru colegi.
2. Indiferenţa. Ei uită uşor că din cauza problemei lui M. nu pot să plec oricând de acasă sau să lipsesc oricât de mult. Întrebări de genul "Vii la dineu/lansare/şedinţă/conferinţă?" "Poţi să treci pe la sediul central înainte de...?" sunt normale pentru un om care lucrează într-o organizaţie, însă la mine ating problema aproape imposibilă a rezolvării în paralel a lui M. şi a problemelor profesionale. La acest capitol se simte cel mai bine frigul năprasnic din viaţa noastră...viaţa profesională e dură (e firesc să fie dură: într-o organizaţie nu exişti decât atât timp cât îi eşti folositor, cât îţi îndeplineşti misiunea) şi am ajuns în punctul în care viaţa complicată de acasă a început să taie din regulile profesionale pe care mi le formulasem singură.
3. Excluderea. Adeseori constat cu nostalgie că am fost exclusă de la activităţi colective - formale sau informale - fără să fiu măcar întrebată. E normal ca, după ce procesează faptul că am o situaţie care devine cronică şi nu se va rezolva în termen scurt, oamenii să mă excludă de la anumite activităţi pentru că este mai comod. Însă în felul acesta, o dată în plus, simt pereţii casei de sticlă în care ne aflăm.
4. Ajutorul. Câţiva (foarte puţini) se gândesc şi cum ar putea să ajute. Uneori, chiar o fac...însă cel mai des ajutorul rămâne la nivel poetic. Chiar dacă cineva întreabă cum ar putea să ajute, nu este clar care este disponibilitatea de ajutor, pe ce zonă...atunci, tot ce se poate este o informare obiectivă a problemelor, astfel încât celălalt să se gândească singur unde ar putea să ajute.
(Ieri, un element interesant: o colegă dintr-un departament mai îndepărtat, cu care mă văd rar, care practică fel de fel de terapii pentru devenirea spirituală şi "primeşte informaţii" mi-a spus că (a) M. este "îndrăgostit" de No5 şi tot ce face, face din dorinţa de a impresiona şi (b) l-ar ajuta să aibă un animal de casă, şi o pisică ar fi cea mai potrivită. Am notat acestea pentru că (a) este perfect adevărat - deşi colega nu ştia decât că facem terapie, fără detalii - iar (b) este un aspect la care mă gândesc de mai multă vreme. Dintotdeauna lui M. i-au plăcut pisicile, deşi mie îmi plac câinii...de asemenea sunt şi probleme de igienă la care trebuie să mă gândesc - dar o să consult proprietarii de pisici, să îmi facă un rezumat al problemelor :) )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu