Enthusiastic feed-back and the results of therapy

În ultima vreme mă gândesc din ce în ce mai mult la rolul entuziasmului în terapie. Poate capacitatea de a crea/mima entuziasmul ar trebui să fie prima în "fişa de post"...Ieri am lucrat cu M. o sesiune la masă, după o lungă perioadă în care la masă a lucrat doar cu tutori. În afară de observaţii preţioase pe care le-am făcut cu privire la programe (de exemplu, programe care nu merg pur şi simplu, ori sunt prea grele ori promptul e insuficient, cum ar fi Counter Questions) şi în afară de faptul că observaţia la masă e mai bună decât observaţia pe camera de filmat (pentru că totuşi filmarea e de la distanţă, nu se pot vedea de aproape reacţiile şi expresia copilului care spun foarte mult despre motivarea şi siguranţa/nesiguranţa cu privire la unele sarcini)...Poate cea mai importantă observaţie (deşi nu e prima dată când o fac) se leagă de rolul entuziasmului în terapie. Probabil că asta a fost ceea ce i-a lipsit cel mai mult lui M. în ultimul an. La masă am încercat să îl laud mai mult (cam ca acum doi ani când era foarte frustrat şi nesigur şi încercam să îi fac galerie "ca la stadion" ca să îl fac să răspundă cumva)... părea surprins, în perioada lungă în care a lucrat cu No2 s-a dezobişnuit total de laudele exagerate.
Îmi amintesc, tot de acum doi ani (mai 2006) o sesiune în care nu a vrut cu nici un chip să se aşeze la masă. Exasperată, m-am prefăcut că plec şi l-am lăsat cu tutorii (erau No1 şi M1). Ascultam la uşa de la intrarea apartamentului şi am auzit, după o serie de proteste energice, cum încep trial-urile la care copilul răspundea corect (auzeam un şir de Bravo) însă laudele erau făcute pe un ton convenţional şi tern...ar fi fost important ca, atunci când a devenit cooperant, copilul să fie încurajat mai mult. La prima pauză intru şi le întreb de ce îl lăudau aşa de anemic. Nu răspundea corect? Ba da, au încuviinţat ele. Dar când l-am luat pe sus să îl aşezăm pe scaun ne-a lovit pe amândouă. Păi probabil că s-a speriat când l-aţi luat pe sus şi s-a apărat şi el cum putea, le spun eu. Însă dacă la apariţia comportamentului adecvat nu îl încurajăm ceva mai apăsat, comportamentul acela pozitiv nu are cum să fi întărit. Păi da, dar dacă noi nu simţim entuziasm? Atunci trebuie să îl mimaţi, le răspund. A, atunci ABA asta e mai mult un fel de teatru, îmi spun ele dezamăgite. Da, jucăm şi teatru dacă este nevoie, le spun destul de tranşant. Trebuie să urmăm obiectivele stabilite, indiferent de starea noastră psihică la un moment dat.
Acesta a fost momentul de atunci...însă o idee care s-ar putea adăuga este că nici entuziasmul forţat pe termen nedefinit nu motivează copilul. Indiferent de gradul de afectare, el simte dacă cineva se bucură din suflet sau nu, deci mimarea entuziasmului nu merge decât pe perioade scurte de timp. Observ că, şi în alte echipe, se merge pe un Bravo convenţional, pe un ton ceva mai ridicat şi o volubilitate care nu neapărat că este contraindicată, dar nu înlocuieşte entuziasmul autentic. Nu se vor recupera decât acei copii la care tutorii doresc, pe lângă părinţi, recuperarea copilului, din tot sufletul...şi nu pierd nici un prilej să îi transmită acest lucru.