Îmi amintesc de o discuţie de pe forum în care se spunea că "pe vremea noastră", când eram noi în şcoala generală/liceu, nu existau copii cu ADHD sau autism...nu este adevărat. Existau, dar cazurile erau trecute sub tăcere. Părinţii făceau tot ce puteau ca manifestările copiilor să fie trecute cu vederea, iar dacă erau prea grave, copiii erau închişi în casă (cam cum se întâmplă şi acum, deşi au trecut 25-30 de ani).
Raţionând astfel, mi-am dat seama că de fapt am avut o colegă cu autism funcţional în şcoala generală...se încadra în categoria "pasiv". Noi râdeam de ea pentru că se legăna în bancă atunci când răspundea la lecţie. Lecţiile le învăţa pe dinafară şi nouă ni se părea că râde fără noimă şi nu este prea deşteaptă. Însă, deşi nu avea prea mulţi prieteni, nimeni nu o excludea din jocuri şi nu se spuneau răutăţi la adresa ei mai mult decât la adresa oricui altcuiva. Am auzit de la mama mea care o cunoştea pe mama ei, că "mama ei e supărată pentru că mai avea o fată întârziată mintal care stătea numai în casă". Deci erau două surori, dar numai una era funcţională...cât de crudă va fi fost sentinţa aceasta de-a lungul anilor, pentru copiii şi adulţii atinşi de autism! Numai pentru că erau "defecţi" să nu mai iasă afară aproape niciodată...atunci, ca şi acum, părinţiii îşi condamnă singuri copilul la izolare pentru că "îi face de ruşine". Asta se întâmplă numai în societăţile înapoiate (colectiviste), unde se consideră că un individ este reprezentativ pentru familia/grupul din care face parte. Dacă un individ are ceva în neregulă, atunci şi părinţii/fraţii lui au o problemă...
Revenind la vremurile noastre, mă întreb: dacă colega aceea a mea ar fi trăit în Bucureştiul zilelor noastre, cum i-ar fi fost?...Cred că mai rău, din cele ce aud în şcoli şi grădiniţe. Educatoarele şi învăţătoarele îi privesc cu dispreţ pe copiii cu probleme sau, într-un caz mai bun, cu blazare şi indiferenţă. Iar copiii fără probleme şi-au dezvoltat extrem de mult spiritul de castă: din moment ce de la adulţi nu primesc nici un semnal despre cum ar trebui să se poarte, îi exclud pe copiii cu probleme sau îi transformă în "măgăruş".
Raţionând astfel, mi-am dat seama că de fapt am avut o colegă cu autism funcţional în şcoala generală...se încadra în categoria "pasiv". Noi râdeam de ea pentru că se legăna în bancă atunci când răspundea la lecţie. Lecţiile le învăţa pe dinafară şi nouă ni se părea că râde fără noimă şi nu este prea deşteaptă. Însă, deşi nu avea prea mulţi prieteni, nimeni nu o excludea din jocuri şi nu se spuneau răutăţi la adresa ei mai mult decât la adresa oricui altcuiva. Am auzit de la mama mea care o cunoştea pe mama ei, că "mama ei e supărată pentru că mai avea o fată întârziată mintal care stătea numai în casă". Deci erau două surori, dar numai una era funcţională...cât de crudă va fi fost sentinţa aceasta de-a lungul anilor, pentru copiii şi adulţii atinşi de autism! Numai pentru că erau "defecţi" să nu mai iasă afară aproape niciodată...atunci, ca şi acum, părinţiii îşi condamnă singuri copilul la izolare pentru că "îi face de ruşine". Asta se întâmplă numai în societăţile înapoiate (colectiviste), unde se consideră că un individ este reprezentativ pentru familia/grupul din care face parte. Dacă un individ are ceva în neregulă, atunci şi părinţii/fraţii lui au o problemă...
Revenind la vremurile noastre, mă întreb: dacă colega aceea a mea ar fi trăit în Bucureştiul zilelor noastre, cum i-ar fi fost?...Cred că mai rău, din cele ce aud în şcoli şi grădiniţe. Educatoarele şi învăţătoarele îi privesc cu dispreţ pe copiii cu probleme sau, într-un caz mai bun, cu blazare şi indiferenţă. Iar copiii fără probleme şi-au dezvoltat extrem de mult spiritul de castă: din moment ce de la adulţi nu primesc nici un semnal despre cum ar trebui să se poarte, îi exclud pe copiii cu probleme sau îi transformă în "măgăruş".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu