ADHD exista şi "pe vremea noastră", dar probabil un număr mult mai mic de cazuri, la fel de ascunse ca şi cazurile de autism. Când eram în şcoala primară, la mine la bloc era un copil de aceeaşi vârstă care era catalogat de ceilalţi copii drept "nebun". Din punct de vedere al achiziţiilor părea complet normal, vorbea bine (deşi iniţiativă de comunicare nu prea avea), însă făcea lucruri considerate inacceptabile...dădea cu pietre cu uşurinţă, se enerva prea repede şi părea că nu îl interesează consecinţele acţiunilor lui. Părinţii lui, o familie bine situată (deşi eram în comunism) nu îl dăduseră la şcoala noastră şi îl lăsau rar în faţa blocului. Părinţii noştri considerau că e "prea răsfăţat". Dată fiind etichetarea de mai sus şi comportamentele lui, el nu era bine văzut în grupul nostru de fetiţe şi nu făcea parte nici din grupul de băieţi. (Ceea ce observ la băieţii preşcolari este că, deşi toţi au o plăcere deosebită de a face lucruri interzise, ei cunosc exact semnificaţia socială a comportamentelor, ştiu când fac ceva ce nu trebuie şi ştiu când să se oprească. Pe când la ADHD graniţa aceasta nu există...evaluarea socială a comportamentelor proprii şi a consecinţelor lor lipseşte sau nu are importanţă.)
Despre alte cazuri timpurii de ADHD am auzit doar...este vorba de doi adulţi la care ADHD nu s-a vindecat la vârsta adolescenţei. Unul dintre ei (hiperkinetic) a trecut foarte greu prin şcoli şi acum la 30 de ani încă are comportamente problemă deşi locuieşte singur şi are o prietenă, se presupune că de-abia la vârsta de 40 de ani se vor domoli manifestările nervoase şi îşi va calcula mai bine acţiunile. Altul are în jur de 40 de ani şi, după ani de zile în care nu a lucrat nimic, în ultimii cinci ani a făcut terapie ocupaţională la copiii cu autism de vârstă şcolară (!). Se pare că în profesie se descurcă pentru că îi place, dar în familie a fost întotdeauna o problemă...de exemplu, când se enervează sparge tot ce îi cade în mână. Iniţial, când nu cunoşteam problema, mă întrebam unde s-a greşit cu el şi de ce suportă mama lui aceste lucruri. Acum îmi dau seama că nu este o problemă de educaţie, ci una care vine de la creier. Dar, mai ales la primele cazuri de ADHD, nu a existat nici informare nici sprijin de nici un fel, trebuie să fi fost foarte greu pentru părinţi.
Despre alte cazuri timpurii de ADHD am auzit doar...este vorba de doi adulţi la care ADHD nu s-a vindecat la vârsta adolescenţei. Unul dintre ei (hiperkinetic) a trecut foarte greu prin şcoli şi acum la 30 de ani încă are comportamente problemă deşi locuieşte singur şi are o prietenă, se presupune că de-abia la vârsta de 40 de ani se vor domoli manifestările nervoase şi îşi va calcula mai bine acţiunile. Altul are în jur de 40 de ani şi, după ani de zile în care nu a lucrat nimic, în ultimii cinci ani a făcut terapie ocupaţională la copiii cu autism de vârstă şcolară (!). Se pare că în profesie se descurcă pentru că îi place, dar în familie a fost întotdeauna o problemă...de exemplu, când se enervează sparge tot ce îi cade în mână. Iniţial, când nu cunoşteam problema, mă întrebam unde s-a greşit cu el şi de ce suportă mama lui aceste lucruri. Acum îmi dau seama că nu este o problemă de educaţie, ci una care vine de la creier. Dar, mai ales la primele cazuri de ADHD, nu a existat nici informare nici sprijin de nici un fel, trebuie să fi fost foarte greu pentru părinţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu