Din câte am putut să îmi dau seama în această perioadă în care M. a devenit hiperkinetic, ABA nu este terapia cea mai indicată...sau în orice caz trebuie combinată cu integrare senzorială şi cu ludoterapie sau cu (ce am citit mai nou dar nu am reuşit să aprofundez) Relationship Development Intervention.
Spun asta din mai multe motive:
- copiii hiperkinetici au perioade în care creierul lor funcţionează cu o turaţie prea mare, iar ABA (abordarea comportamentală) intervine ca o constrângere...li se cere să se controleze şi să îşi înăbuşe tendinţa de mişcare dar aceasta este o nevoie funcţională în acel moment - chiar dacă obţinem rezultatul dorit, rezultatul se asociază cu frustrarea;
- crescând, nevoile şi personalitatea copilului se complică (ceea ce văd eu la M. acum sunt unele tendinţe de a-şi afirma personalitatea, normale la orice fiinţă umană) iar ideea de control din ABA e contrară dezvoltării personalităţii individului (o personalitate nu se poate dezvolta decât dacă i se permite să aleagă, să refuze anumite lucruri, să îşi afirme preferinţe şi să aibă o oarecare autonomie);
- M. trece printr-o fază prin care au trecut şi alţi copii, în care recompensele de până acum încep să fie ineficiente. De asemenea şi modalităţile de combatere a comportamentelor nedorite, aplicate cu succes până acum, încep să nu mai dea rezultate. Time out şi strategia cost-recompensă nu dau rezultate, ignorarea trebuie aplicată doar în anumite situaţii (atunci când testează relaţia cu un individ mai merge, de exemplu trebuie ignorat de către adulţi când scuipă sau face gestul de a lovi). Redirecţionarea merge cu anumite limite: de exemplu când avea un "acces de scuipat" pe stradă i-am indicat copacii şi a scuipat fiecare copac până a ajuns acasă.
În rest, pentru perioadele de agitaţie am introdus jocurile de mişcare pentru toată echipa sau chiar coborât jos cu rolele şi consumat energia în exces (No.2 şi No.3 nu sunt prea încântate dar asta este...). Din păcate la locurile de joacă nu se poate sta prea mult pentru că are tendinţa să trântească copiii cu doi-trei ani mai mici... şi nu am reuşit din lipsă de candidaţi de calitate să găsesc ajutoare în ultima perioadă. O altă strategie, dacă într-un moment anume nu se poate ieşi, sunt jocurile de interacţiune...din păcate ele nu sunt creative în această direcţie (problema lor dintotdeauna). No 2 se poate numi "psihopedagog" dar în nici un caz terapeut...terapeutul este cel care nu se dă în lături de la nici o strategie care poate da rezultate la copil (practic, strategiile sunt de relaţionare şi includ obligatoriu jocul). No 3, deşi flexibilă ca atitudine, este limitată în posibilităţi (în momentul în care idealul unei femei este să devină "o doamnă" locul ei nu prea este în terapia de copii). Iar No 4, deşi a reuşit să înţeleagă programele şi le face cu puţine greşeli, nu are suficiente resurse intelectuale ca să fie pe fază la probleme atunci când apar (tot ce face face pe baza intuiţiei dar nu este atât de implicată cum era No1 ca să aibă intuiţii 100% bune).
Spun asta din mai multe motive:
- copiii hiperkinetici au perioade în care creierul lor funcţionează cu o turaţie prea mare, iar ABA (abordarea comportamentală) intervine ca o constrângere...li se cere să se controleze şi să îşi înăbuşe tendinţa de mişcare dar aceasta este o nevoie funcţională în acel moment - chiar dacă obţinem rezultatul dorit, rezultatul se asociază cu frustrarea;
- crescând, nevoile şi personalitatea copilului se complică (ceea ce văd eu la M. acum sunt unele tendinţe de a-şi afirma personalitatea, normale la orice fiinţă umană) iar ideea de control din ABA e contrară dezvoltării personalităţii individului (o personalitate nu se poate dezvolta decât dacă i se permite să aleagă, să refuze anumite lucruri, să îşi afirme preferinţe şi să aibă o oarecare autonomie);
- M. trece printr-o fază prin care au trecut şi alţi copii, în care recompensele de până acum încep să fie ineficiente. De asemenea şi modalităţile de combatere a comportamentelor nedorite, aplicate cu succes până acum, încep să nu mai dea rezultate. Time out şi strategia cost-recompensă nu dau rezultate, ignorarea trebuie aplicată doar în anumite situaţii (atunci când testează relaţia cu un individ mai merge, de exemplu trebuie ignorat de către adulţi când scuipă sau face gestul de a lovi). Redirecţionarea merge cu anumite limite: de exemplu când avea un "acces de scuipat" pe stradă i-am indicat copacii şi a scuipat fiecare copac până a ajuns acasă.
În rest, pentru perioadele de agitaţie am introdus jocurile de mişcare pentru toată echipa sau chiar coborât jos cu rolele şi consumat energia în exces (No.2 şi No.3 nu sunt prea încântate dar asta este...). Din păcate la locurile de joacă nu se poate sta prea mult pentru că are tendinţa să trântească copiii cu doi-trei ani mai mici... şi nu am reuşit din lipsă de candidaţi de calitate să găsesc ajutoare în ultima perioadă. O altă strategie, dacă într-un moment anume nu se poate ieşi, sunt jocurile de interacţiune...din păcate ele nu sunt creative în această direcţie (problema lor dintotdeauna). No 2 se poate numi "psihopedagog" dar în nici un caz terapeut...terapeutul este cel care nu se dă în lături de la nici o strategie care poate da rezultate la copil (practic, strategiile sunt de relaţionare şi includ obligatoriu jocul). No 3, deşi flexibilă ca atitudine, este limitată în posibilităţi (în momentul în care idealul unei femei este să devină "o doamnă" locul ei nu prea este în terapia de copii). Iar No 4, deşi a reuşit să înţeleagă programele şi le face cu puţine greşeli, nu are suficiente resurse intelectuale ca să fie pe fază la probleme atunci când apar (tot ce face face pe baza intuiţiei dar nu este atât de implicată cum era No1 ca să aibă intuiţii 100% bune).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu