Un subiect dureros pentru părinţi sunt fricile şi obsesiile. Este un subiect dureros pentru că nu se ştie cum apar, şi nu se ştie cum pot fi tratate...resorturile interioare sunt complicate. Dacă ai cunoştinţe de psihologie poţi să faci inferenţe, dar ele vor fi întotdeauna doar presupuneri.
Pentru tratarea fricilor mi s-a părut de mare ajutor abordarea lui Renee Daniel de la World Vision (eu nu am reuşit să ajung la ea pentru evaluare, dar mi-a plăcut ce am auzit despre abordarea ei până acum): integrarea senzorială merge pe ideea asocierii acţiunii/elementului care produce obsesia cu o altă acţiune/element amuzant (agreat de copil) care distrage atenţia şi permite învingerea sensibilităţii respective puţin câte puţin. Exemple ipotetice:
1) Un copil care nu suporta atingerea pe piele, dar îi place să atingă texturi moi: se începe prin a-i pune spumă de ras pe obiectele din jur pentru a începe un joc "de-a atingerea" apoi i se pune şi lui spumă de ras pe piele (şi în zona cea mai puţin sensibilă) apoi se obişnuieşte cu atingerea prin intermediul spumei de ras, se subţiază stratul....ş.a.m.d., până când se poate renunţa la ea. 2) Un copil care nu suportă apa pe faţă: începem cu zona pe care suportă atingere (pe mînă) şi cu materialele şi intensitatea pe care le suportă: îl încurajăm să îşi pună diferite texturi sub formă de joc, de exemplu spumă de ras, cremă, ursuleţ pufos, şi astfel jucându-ne înaintăm spre alte zone şi ajungem şi la elementul pe care nu îl suportă (între timp a crescut nivelul de toleranţă senzorială).
O poveste ca acestea nu se petrece însă într-o zi. Jocul trebuie transformat într-o obişnuinţă şi înaintat în fiecare zi cu încă un pas mic faţă de ziua precedentă.
O altă abordare care corespunde cu ABA dură care s-a practicat în perioada 2005-2007 (deja putem vorbi de "perioade", de "istorie" :) ) a fost frustration tolerance. Adică, dacă are o frică anume (exemplu, frică de tobogane înalte) îl ducem la cel mai înalt tobogan şi îl obligăm să se dea pe el. Deşi acest tratament şoc a dat rezultate în unele cazuri, eu îl consider foarte riscant: taie o obsesie a copilului, dar angoasa care a produs-o rămâne...iar şocul produs fie vindecă, fie intensifică frica şi respingerea. Şi chiar în cazul vindecării, frustrările produse sunt intense şi pot ieşi la iveală mai târziu.
Fricile sunt foarte deosebite de la copil la copil: o fetiţă avea frică de faianţă şi suprafeţe lucioase, un băiat a căpătat brusc (cam în acelaşi timp cu M.! deci ar putea fi de la homeopatie?) frică de icoane (cu interpretările religioase de rigoare ale celor din jur - greşite, cred eu). Alţi copii au obsesii legate de culoarea mîncărurilor...unii nu suportă decât mâncare de culoare albă, sau de culoare roşie. Lui M. i-a apărut acum, după excursia care mai mult a complicat lucrurile, o frică de tuns. Asta m-a bulversat, pentru că el a avut destul de puţine frici (în iarna asta au apărut frica de singurătate şi frica de întuneric, pe care o au şi copiii normali) şi până acum îi făcea plăcere să fie tuns, dar dintr-o dată plâns deznădăjduit şi afirmaţia "mă doare". Din fericire tunsul nu se întâmplă prea des şi am la dispoziţie încă o lună să mă gîndesc la modalităţi de abordare...
Pentru tratarea fricilor mi s-a părut de mare ajutor abordarea lui Renee Daniel de la World Vision (eu nu am reuşit să ajung la ea pentru evaluare, dar mi-a plăcut ce am auzit despre abordarea ei până acum): integrarea senzorială merge pe ideea asocierii acţiunii/elementului care produce obsesia cu o altă acţiune/element amuzant (agreat de copil) care distrage atenţia şi permite învingerea sensibilităţii respective puţin câte puţin. Exemple ipotetice:
1) Un copil care nu suporta atingerea pe piele, dar îi place să atingă texturi moi: se începe prin a-i pune spumă de ras pe obiectele din jur pentru a începe un joc "de-a atingerea" apoi i se pune şi lui spumă de ras pe piele (şi în zona cea mai puţin sensibilă) apoi se obişnuieşte cu atingerea prin intermediul spumei de ras, se subţiază stratul....ş.a.m.d., până când se poate renunţa la ea. 2) Un copil care nu suportă apa pe faţă: începem cu zona pe care suportă atingere (pe mînă) şi cu materialele şi intensitatea pe care le suportă: îl încurajăm să îşi pună diferite texturi sub formă de joc, de exemplu spumă de ras, cremă, ursuleţ pufos, şi astfel jucându-ne înaintăm spre alte zone şi ajungem şi la elementul pe care nu îl suportă (între timp a crescut nivelul de toleranţă senzorială).
O poveste ca acestea nu se petrece însă într-o zi. Jocul trebuie transformat într-o obişnuinţă şi înaintat în fiecare zi cu încă un pas mic faţă de ziua precedentă.
O altă abordare care corespunde cu ABA dură care s-a practicat în perioada 2005-2007 (deja putem vorbi de "perioade", de "istorie" :) ) a fost frustration tolerance. Adică, dacă are o frică anume (exemplu, frică de tobogane înalte) îl ducem la cel mai înalt tobogan şi îl obligăm să se dea pe el. Deşi acest tratament şoc a dat rezultate în unele cazuri, eu îl consider foarte riscant: taie o obsesie a copilului, dar angoasa care a produs-o rămâne...iar şocul produs fie vindecă, fie intensifică frica şi respingerea. Şi chiar în cazul vindecării, frustrările produse sunt intense şi pot ieşi la iveală mai târziu.
Fricile sunt foarte deosebite de la copil la copil: o fetiţă avea frică de faianţă şi suprafeţe lucioase, un băiat a căpătat brusc (cam în acelaşi timp cu M.! deci ar putea fi de la homeopatie?) frică de icoane (cu interpretările religioase de rigoare ale celor din jur - greşite, cred eu). Alţi copii au obsesii legate de culoarea mîncărurilor...unii nu suportă decât mâncare de culoare albă, sau de culoare roşie. Lui M. i-a apărut acum, după excursia care mai mult a complicat lucrurile, o frică de tuns. Asta m-a bulversat, pentru că el a avut destul de puţine frici (în iarna asta au apărut frica de singurătate şi frica de întuneric, pe care o au şi copiii normali) şi până acum îi făcea plăcere să fie tuns, dar dintr-o dată plâns deznădăjduit şi afirmaţia "mă doare". Din fericire tunsul nu se întâmplă prea des şi am la dispoziţie încă o lună să mă gîndesc la modalităţi de abordare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu