Părinţii angajaţi în acest război care se dă pentru copiii lor se simt adesea ca într-o tranşee...duşmanul e însă insidios şi nevăzut. Nimeni nu ştie unde este şi unde va ataca data viitoare. Nimeni nu ştie cum...şi nimeni nu ştie când se va sfârşi războiul. Sau dacă se va sfârşi vreodată...
Autismul înseamnă zeci de schimbări ale copilului, unele în bine (victorii ale echipei şi terapiei inteligent aplicate) altele în rău (schimbări şi reacţii imprevizibile, pe baza evoluţiei materiei lui cenuşii, sub influenţa medicamentelor, mediului sau doar a tulburării iniţiale de metabolism). Este o luptă contra cronometru care se desfăşoară...autismul înaintează în creier, iar zecile de ore de terapie încearcă să câştige teren pentru transformarea în bine. Dacă se reuşeşte, depinde de mai mulţi factori, o parte dintre ei de necontrolat (cum ar fi mărimea familiei copilului - în cazul lui M. familia care ar trebui să asigure generalizarea şi contactul cu lumea e mică...nu pot să fac nimic să schimb numărul membrilor). Iar "duşmanul" este insidios pentru că, odată eliminată o problemă (o autostimulare sau un comportament nedorit) apare o alta, uneori mai uşoară, alteori mai complicată.
La începutul terapiei, termenul de "doi ani" serveşte părinţilor ca şi combustibil psihologic în ideea că la capătul celor "doi ani" vor vedea "luminiţa de la capătul tunelului". Însă, în cazul copiilor care au început terapia după patru ani sau chiar la cinci ani ca noi, războiul nevăzut durează mai mult.
Ceea ce nu am ştiut este că nici trecerea copilului la ADHD nu schimbă datele problemei în această privinţă. Şi ADHD este tot un război nevăzut...poate cu atât mai greu cu cât se desfăşoară în "spaţiu deschis", în societate, unde contextul şi reacţiile celor din jur sunt cu atât mai puţin controlabile.
Autismul înseamnă zeci de schimbări ale copilului, unele în bine (victorii ale echipei şi terapiei inteligent aplicate) altele în rău (schimbări şi reacţii imprevizibile, pe baza evoluţiei materiei lui cenuşii, sub influenţa medicamentelor, mediului sau doar a tulburării iniţiale de metabolism). Este o luptă contra cronometru care se desfăşoară...autismul înaintează în creier, iar zecile de ore de terapie încearcă să câştige teren pentru transformarea în bine. Dacă se reuşeşte, depinde de mai mulţi factori, o parte dintre ei de necontrolat (cum ar fi mărimea familiei copilului - în cazul lui M. familia care ar trebui să asigure generalizarea şi contactul cu lumea e mică...nu pot să fac nimic să schimb numărul membrilor). Iar "duşmanul" este insidios pentru că, odată eliminată o problemă (o autostimulare sau un comportament nedorit) apare o alta, uneori mai uşoară, alteori mai complicată.
La începutul terapiei, termenul de "doi ani" serveşte părinţilor ca şi combustibil psihologic în ideea că la capătul celor "doi ani" vor vedea "luminiţa de la capătul tunelului". Însă, în cazul copiilor care au început terapia după patru ani sau chiar la cinci ani ca noi, războiul nevăzut durează mai mult.
Ceea ce nu am ştiut este că nici trecerea copilului la ADHD nu schimbă datele problemei în această privinţă. Şi ADHD este tot un război nevăzut...poate cu atât mai greu cu cât se desfăşoară în "spaţiu deschis", în societate, unde contextul şi reacţiile celor din jur sunt cu atât mai puţin controlabile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu