Parents and acceptance of children

Săptămâna trecută am fost la doctorul Naghiu. Când am ajuns la cabinet (fără incidente :) ), tocmai ieşea un copil mai mare, probabil face ABA mai demult...un copil înalt, de cel puţin 10 ani. (Te uimeşte la copiii mai mari impresia de fragilitate şi imponderabilitate...parcă în acelaşi timp ar fi şi nu ar fi de pe Pământ. Par ca şi cum ar fi străini în corpul lor fizic, ca într-o formă în care au intrat temporar şi forţat. Au venit doar puţin de pe planeta lor şi se întreabă "oare ce caut eu aici, în lumea aceasta în care nu am rădăcini?"... )

Tangenţial, vorbesc cu doctorul depre emisiunea de la TVR1. A fost prea puţin pentru complexitatea fenomenului, dar a surprins aspectul esenţial al problemei: copii cu autism nu sunt acceptaţi de societate, îi spun eu. NU, mă corectează doctorul. Aspectul esenţial este că, copiii cu autism nu sunt acceptaţi în familiile lor! Nu sunt acceptaţi nici de propriii lor părinţi. Mulţi dintre ei intră în stare de şoc când află diagnosticul...şi o bună parte dintre ei nu îşi revin niciodată. Or, dacă nici familiile lor nu îi acceptă, de ce să ne mirăm că nici societatea nu îi acceptă?...(Are dreptate, bineînţeles. Din păcate doar noi părinţii îl vedem, ar fi fost bine să apară la emisiunea cu pricina sau să se facă o emisiune specială despre homeopatie şi autism/ADHD.)