Săptămâna aceasta mi-am dat seama cât de mare este problema părinţilor cu copii din spectrul autist si ADHD atunci când trebuie să ducă copilul pentru investigaţii medicale...orice investigaţie cere ca pacientul să stea într-o anumită poziţie, un anumit număr de secunde/minute. Copiii fie nu înţeleg comenzile, fie le înţeleg, dar le este greu să le execute simultan şi într-un mediu complet nou. Contează în plus şi gradul lor de hiperkinetism...cei care nu pot sta locului deloc (M. are mai mult deficit de atenţie decât exces de mişcare) nu pot face unele analize medicale decât cu anestezie generală (chiar ieri am auzit de o mamă care a fost nevoită să procedeze aşa pentru un RMN).
La M. a fost greu săptămâna aceasta pentru că a avut un abces dintr-o carie neidentificată corect de dentist (tocmai fusesem, dar se pare că nu a văzut pur şi simplu caria, la o măsea de sus) şi am avut trimitere pentru radiologie dentară...când am primit-o, nu mi-am închipuit ce încercare va fi ziua respectivă. Copilul trebuia să stea cu o cămaşă de protecţie de 10 kg, în picioare, cu capul şi spatele drept, muşcând dintr-o bucată mică de material special, cu fruntea prinsă de o bandă-semicerc - nemişcat în această poziţie preţ de 10 secunde, până când aparatul de deasupra făcea o mişcare circulară. Credeam că o să meargă, pentru că el este destul de cooperant în afara casei, în afară de deficienţe de vorbire alte comportamente nedorite nu prea se văd.
La prima încercare M. a obosit numai până când a înţeles poziţia...asistenta şi medicul dădeau comenzi simultan, încât nu mai înţelegea când e bine şi când nu e bine. În final a devenit palid şi i-a venit să verse din cauza bucăţii de material special pe care trebuia să o ţină cu dinţii.
După 5 minute de pauză, o nouă încercare. Şi acum tot lipsea câte un element din poziţie...ba nu era cu fruntea în dreptul benzii de metal, ba stătea cu un picior ridicat şi deci nu era perfect simetric...spre finalul aranjamentelor s-a plictisit şi începuse să ţipe (fără să fugă, însă). Asistenta mi-a spus să ies din cameră pentru că avea impresia că se răsfaţă. Nu aveam timp să îi explic că impresia e greşită, aşa că am ieşit afară. Rămas singur cu asistenta a executat mai repede poziţia, ea a fugit afară şi a apăsat pe buton. Fireşte, el nu a avut răbdare până la secunda a 10a şi spre final a mişcat capul: au developat filmul, dar nu ieşise.
A treia încercare...i-am spus că dacă stă cuminte primeşte un ou Kinder (recompensa noastră forte). Astfel motivat, am reuşit mai repede să stea în poziţia pe care o învăţase deja. I-am spus asistentei că stau eu cu el în camera cu pricina...de când a declanşat butonul, l-am recompensat social cu toate superlativele pe care le-am folosit vreodată în terapie...bravo, excelent, extraordinar, nemaipomenit, fenomenal, grozav, băiat deştept şi cuminte...până când aparatul a încheiat rotaţia (deci a ieşit radiografia).
Să notăm că am nimerit la un cabinet privat la care medicii au fost înţelegători...chiar dacă s-au mai plâns că "nu se poate","nu iese bine", "îl iradiem degeaba", nu au făcut nici o observaţie cu privire la educaţia/comportamentul/cooperarea copilului (cum se întâmplă adesea, cei din jur dau vina pe părinţi sau le pun în vedere să rezolve problema fără să caute şi ei soluţii).
După ce am plecat de la cabinet şi am găsit şi un ou Kinder aşa cum am promis - episodul doi, la dentist...dentistul iniţial şi colegul lui (care mai are idee despre relaţia cu copiii cu probleme) s-au chinuit aproape o oră să îl convingă să îi lase să lucreze la măsea, să îi deschidă abcesul. Nu a fost chip şi acum am luat din nou pauză până când antibioticele vor neutraliza infecţia. Deci urmează episodul trei, săptămâna viitoare!...
La M. a fost greu săptămâna aceasta pentru că a avut un abces dintr-o carie neidentificată corect de dentist (tocmai fusesem, dar se pare că nu a văzut pur şi simplu caria, la o măsea de sus) şi am avut trimitere pentru radiologie dentară...când am primit-o, nu mi-am închipuit ce încercare va fi ziua respectivă. Copilul trebuia să stea cu o cămaşă de protecţie de 10 kg, în picioare, cu capul şi spatele drept, muşcând dintr-o bucată mică de material special, cu fruntea prinsă de o bandă-semicerc - nemişcat în această poziţie preţ de 10 secunde, până când aparatul de deasupra făcea o mişcare circulară. Credeam că o să meargă, pentru că el este destul de cooperant în afara casei, în afară de deficienţe de vorbire alte comportamente nedorite nu prea se văd.
La prima încercare M. a obosit numai până când a înţeles poziţia...asistenta şi medicul dădeau comenzi simultan, încât nu mai înţelegea când e bine şi când nu e bine. În final a devenit palid şi i-a venit să verse din cauza bucăţii de material special pe care trebuia să o ţină cu dinţii.
După 5 minute de pauză, o nouă încercare. Şi acum tot lipsea câte un element din poziţie...ba nu era cu fruntea în dreptul benzii de metal, ba stătea cu un picior ridicat şi deci nu era perfect simetric...spre finalul aranjamentelor s-a plictisit şi începuse să ţipe (fără să fugă, însă). Asistenta mi-a spus să ies din cameră pentru că avea impresia că se răsfaţă. Nu aveam timp să îi explic că impresia e greşită, aşa că am ieşit afară. Rămas singur cu asistenta a executat mai repede poziţia, ea a fugit afară şi a apăsat pe buton. Fireşte, el nu a avut răbdare până la secunda a 10a şi spre final a mişcat capul: au developat filmul, dar nu ieşise.
A treia încercare...i-am spus că dacă stă cuminte primeşte un ou Kinder (recompensa noastră forte). Astfel motivat, am reuşit mai repede să stea în poziţia pe care o învăţase deja. I-am spus asistentei că stau eu cu el în camera cu pricina...de când a declanşat butonul, l-am recompensat social cu toate superlativele pe care le-am folosit vreodată în terapie...bravo, excelent, extraordinar, nemaipomenit, fenomenal, grozav, băiat deştept şi cuminte...până când aparatul a încheiat rotaţia (deci a ieşit radiografia).
Să notăm că am nimerit la un cabinet privat la care medicii au fost înţelegători...chiar dacă s-au mai plâns că "nu se poate","nu iese bine", "îl iradiem degeaba", nu au făcut nici o observaţie cu privire la educaţia/comportamentul/cooperarea copilului (cum se întâmplă adesea, cei din jur dau vina pe părinţi sau le pun în vedere să rezolve problema fără să caute şi ei soluţii).
După ce am plecat de la cabinet şi am găsit şi un ou Kinder aşa cum am promis - episodul doi, la dentist...dentistul iniţial şi colegul lui (care mai are idee despre relaţia cu copiii cu probleme) s-au chinuit aproape o oră să îl convingă să îi lase să lucreze la măsea, să îi deschidă abcesul. Nu a fost chip şi acum am luat din nou pauză până când antibioticele vor neutraliza infecţia. Deci urmează episodul trei, săptămâna viitoare!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu