În mod paradoxal, poate fi mult mai greu de integrat în societate un copil cu ADHD decât un copil cu autism din categoria "pasiv". Nu contează nivelul intelectual al unui copil sau faptul că în situaţii familiare se comportă normal. Condiţia fundamentală pentru ca societatea să îi suporte este să nu deranjeze prin reacţii neobişnuite (chiar dacă reacţiile nu îi ating direct pe oameni sau îi ating foarte puţin). Iar hiperkineticii tocmai asta fac, şochează prin reacţiile lor care au la bază probleme de sistem nervos şi fac să fie etichetaţi ca "nebuni" sau "prost crescuţi".
Tocmai ne-am întors din excursia care se anunţa demult, în oraşul meu natal...Nu aveam emoţii pentru că până acum a suportat drumuri lungi, chiar şi de 7 ore cu trenul. La dus, în intercity, probleme moderate, după două ore şi jumătate se ridica în picioare pe scaun şi vorbea singur, idei fără şir...trenul era pe jumătate gol unde eram noi, deci nu deranja. La întors însă, un accelerat aglomerat (nu exista un alt tren, decât un rapid dar era destul de târziu) şi probabil oboseala lui şi-a spus cuvântul. După o oră a început să se plimbe prin compartiment şi să vrea să iasă. Probabil şi eu am greşit că am dat lămuriri celor din compartiment (poate că lui nu i-a plăcut ceva din ce a auzit) cert e că i-a venit ideea să se arunce peste sacoşele lor de pe jos (în care bineînţeles erau ouă)...am ieşit afară pe hol, unde a continuat comportamentul. Din când în când reuşeam să îl opresc să mai vorbim, însă aglomeraţia şi spaţiul strâmt erau aceleaşi. De fapt, ar fi avut nevoie de o oră de mişcare în aer liber şi nu aveam ce să fac, în situaţia dată...timp de trei sferturi de oră s-a trântit pe jos în mod repetat, iar spectatorii de pe hol şi din compartimente se uitau urât la noi şi comentau mai mult sau mai puţin vizibil, chiar dacă îi deranja doar prin spectacol. În fine, coborâm din tren şi urcăm în autobuz. Aici, după o tentativă de a ţipa, se supără că l-am certat şi începe să plângă...iar două-trei voci din autobuz încep să îi spună pe ton răstit că nu au chef să îl asculte şi dacă nu tace să se dea jos şi să facă aşa la el acasă (?!). El îi priveşte uimit şi plânge şi mai tare...(Mi s-a părut incredibil ca mai mulţi adulţi întregi la minte să se ia de un copil care plânge, dar nu am spus nimic. Nu este nici prima, nici ultima situaţie în care se vede intoleranţa, ignoranţa şi răutatea care îi înconjoară pe copiii ca M. şi pe părinţii lor). Ca să restabilească echilibrul de forţe, un bărbat îmbrăcat modest din spatele autobuzului se ia de tânărul agresiv care vorbise cel mai urât cu M. Din câteva replici aproape se încinge de o bătaie...însă intervine şi soţia bărbatului din spate şi spiritele se calmează. M., uimit de întorsătura lucrurilor, tăcuse...
Aş pleca în vârful munţilor cu M., sau mai degrabă pe Lună...dar nu se poate. El are nevoie de oamenii aceştia şi de copiii lor, aşa cum se văd, ca să se întoarcă de pe planeta lui în lumea reală.
Tocmai ne-am întors din excursia care se anunţa demult, în oraşul meu natal...Nu aveam emoţii pentru că până acum a suportat drumuri lungi, chiar şi de 7 ore cu trenul. La dus, în intercity, probleme moderate, după două ore şi jumătate se ridica în picioare pe scaun şi vorbea singur, idei fără şir...trenul era pe jumătate gol unde eram noi, deci nu deranja. La întors însă, un accelerat aglomerat (nu exista un alt tren, decât un rapid dar era destul de târziu) şi probabil oboseala lui şi-a spus cuvântul. După o oră a început să se plimbe prin compartiment şi să vrea să iasă. Probabil şi eu am greşit că am dat lămuriri celor din compartiment (poate că lui nu i-a plăcut ceva din ce a auzit) cert e că i-a venit ideea să se arunce peste sacoşele lor de pe jos (în care bineînţeles erau ouă)...am ieşit afară pe hol, unde a continuat comportamentul. Din când în când reuşeam să îl opresc să mai vorbim, însă aglomeraţia şi spaţiul strâmt erau aceleaşi. De fapt, ar fi avut nevoie de o oră de mişcare în aer liber şi nu aveam ce să fac, în situaţia dată...timp de trei sferturi de oră s-a trântit pe jos în mod repetat, iar spectatorii de pe hol şi din compartimente se uitau urât la noi şi comentau mai mult sau mai puţin vizibil, chiar dacă îi deranja doar prin spectacol. În fine, coborâm din tren şi urcăm în autobuz. Aici, după o tentativă de a ţipa, se supără că l-am certat şi începe să plângă...iar două-trei voci din autobuz încep să îi spună pe ton răstit că nu au chef să îl asculte şi dacă nu tace să se dea jos şi să facă aşa la el acasă (?!). El îi priveşte uimit şi plânge şi mai tare...(Mi s-a părut incredibil ca mai mulţi adulţi întregi la minte să se ia de un copil care plânge, dar nu am spus nimic. Nu este nici prima, nici ultima situaţie în care se vede intoleranţa, ignoranţa şi răutatea care îi înconjoară pe copiii ca M. şi pe părinţii lor). Ca să restabilească echilibrul de forţe, un bărbat îmbrăcat modest din spatele autobuzului se ia de tânărul agresiv care vorbise cel mai urât cu M. Din câteva replici aproape se încinge de o bătaie...însă intervine şi soţia bărbatului din spate şi spiritele se calmează. M., uimit de întorsătura lucrurilor, tăcuse...
Aş pleca în vârful munţilor cu M., sau mai degrabă pe Lună...dar nu se poate. El are nevoie de oamenii aceştia şi de copiii lor, aşa cum se văd, ca să se întoarcă de pe planeta lui în lumea reală.
2 comentarii:
Probabil ca oamenii aceia asteptau un prilej mai facil pt a-si exhiba generozitatea pascala.
Ma gandesc ca pentru toti copiii 'intrarea' in realitate inseamna intalnirea cu destui oameni care nu-si pot ridica privirea mai sus de sacosa cu oua. E trist ca drumul incoace traverseaza un real partial desertificat.
Toate acestea se intimplau in ziua unei mari sarbatori ortodoxe...
Parintii de copii cu probleme au multe povesti din acestea, din pacate...Intr-adevar, aspectul cel mai chinuitor este intilnirea cu oamenii. Ca parinte nu poti sa le oferi copiilor motive suficiente pentru revenirea intr-o lume care ii respinge. Sper ca intr-o zi sa nu le para rau, totusi!
Trimiteți un comentariu