Am vorbit de mai multe ori cu alţi părinţi despre preţul pe care îl plăteşte un părinte care face ABA. Preţul material, care poate fi mai mare sau mai mic (depinde de mulţi factori: de starea copilului, de varianta aleasă, de tipul şi numărul persoanelor implicate, de tipul de coordonare - poate într-o discuţie viitoare despre asta) este şi cel mai puţin important. Mult mai important este preţul simbolic pe care îl plăteşte familia respectivă (şi care se transformă de obicei într-un motiv de a nu face ABA), preţ simbolic care implică o cheltuială de:
a) resurse psihologice: de a accepta că eşti implicat într-o "reproiectare a copilului" care durează ani de zile şi că e nevoie de o mobilizare cât mai mare;
b) resurse de timp: timp cheltuit pentru instruire, urmărirea şedinţelor, coordonare (după caz) a programelor şi a echipei;
c) resurse de energie: energie cheltuită pentru a face rost de materiale, recompense şi noi experienţe care îi folosesc copilului, pentru generalizări;
d) resurse de adaptare: ABA înseamnă în primul rând o adaptare a vieţii întregii familii la program (viaţa familiei nu se mai desfăşoară ca înainte) deci, renunţare la tabieturi şi la libertatea de interior;
e) resurse de învăţare: ABA înseamnă să înveţi şi să interiorizezi o perspectivă nouă pe care ajungi să o aplici automat (de aici expresia "ABA care intră în sânge");
Dacă la toate acestea se adaugă un serviciu de 8 ore pare foarte greu, dacă nu imposibil! Însă nu este chiar aşa...
Din câte am reuşit să îmi dau seama, resursele care îi dor cel mai mult pe părinţii care refuză să facă ABA sunt "d" şi "e" adică o disponibilitate redusă pentru schimbarea vieţii de familie şi o disponibilitate la fel de redusă de a învăţa (învăţarea nu este considerată o valoare ci o corvoadă). De asemenea nici la a) nu sunt prea tari părinţii în general (nici cei care fac ABA)...simt nevoia să vină cineva să le "ia terapia din mână" şi acesta e rolul cel mai important al coordonatorilor, de responsabil din punct de vedere psihologic.
Acum vreau să întorc perspectiva la 180 grade şi să arăt că de fapt ABA nu este chiar atât de complicată cum se poate imagina din discuţii...este mai complicat începutul, dar ulterior noul ritm de viaţă se cristalizează. Aşa se face că familiile care fac ABA nu şi-ar mai imagina viaţa fără ea...
S-a spus adesea şi pe forum că "ABA este un mod de viaţă"...da, dar este mai degrabă o perspectivă decât un mod exterior de a trăi. Începând de la un nivel mediu ( de la un an în sus) terapia arată ca o "şcoală personalizată" care curge firesc, dacă părinţii şi coordonatorul au proiectat-o într-un mod plăcut şi folositor. Numărul mare de ore poate fi redus în funcţie de progresele copilului (noi avem acum, după doi ani de ABA, 7 ore pe zi de luni până vineri între orele 12,00/13,00 - 19,00/20,00 şi mai rămân dimineţile şi week-endurile complet libere...asta însemnând că eu ca părinte sunt liberă şi în timpul orelor de terapie, cu condiţia să nu îi deranjez - de obicei prefer să lipsesc de acasă şi eventual să văd sesiunile înregistrate).
O altă problemă care îi sperie pe mulţi aflaţi în apropierea părinţilor se refera la nevoia lor de adaptare (este un aspect care condamnă mamele singure să rămână singure pentru că adesea eventualii prieteni se sperie când aud de ABA deşi nu este nevoie decât de bunăvoinţa lor). Începând cu stadiul "programe medii" poate să interacţioneze cu succes cu copilul orice persoană bine intenţionată din jur. Deci ceilalţi din familie care nu sunt direct implicaţi (bunici, mătuşi, fraţi) nu trebuie să ştie neapărat ABA ci doar nişte principii despre cum să interacţioneze cu copilul, ce să îi ceară şi cum să se poarte cu el (exemplu: să îi vorbească scurt, să îl laude tot timpul pentru cooperare, să nu îi ceară lucruri complicate, să nu îl întrebe lucruri pe care nu sunt siguri că le ştie, dacă are reacţii neadecvate să nu îl certe, să nu îi dea recompense fără ştirea părinţilor).
Nu pare foarte complicat, nu ? În orice problemă, perspectiva e cea mai importantă :).
a) resurse psihologice: de a accepta că eşti implicat într-o "reproiectare a copilului" care durează ani de zile şi că e nevoie de o mobilizare cât mai mare;
b) resurse de timp: timp cheltuit pentru instruire, urmărirea şedinţelor, coordonare (după caz) a programelor şi a echipei;
c) resurse de energie: energie cheltuită pentru a face rost de materiale, recompense şi noi experienţe care îi folosesc copilului, pentru generalizări;
d) resurse de adaptare: ABA înseamnă în primul rând o adaptare a vieţii întregii familii la program (viaţa familiei nu se mai desfăşoară ca înainte) deci, renunţare la tabieturi şi la libertatea de interior;
e) resurse de învăţare: ABA înseamnă să înveţi şi să interiorizezi o perspectivă nouă pe care ajungi să o aplici automat (de aici expresia "ABA care intră în sânge");
Dacă la toate acestea se adaugă un serviciu de 8 ore pare foarte greu, dacă nu imposibil! Însă nu este chiar aşa...
Din câte am reuşit să îmi dau seama, resursele care îi dor cel mai mult pe părinţii care refuză să facă ABA sunt "d" şi "e" adică o disponibilitate redusă pentru schimbarea vieţii de familie şi o disponibilitate la fel de redusă de a învăţa (învăţarea nu este considerată o valoare ci o corvoadă). De asemenea nici la a) nu sunt prea tari părinţii în general (nici cei care fac ABA)...simt nevoia să vină cineva să le "ia terapia din mână" şi acesta e rolul cel mai important al coordonatorilor, de responsabil din punct de vedere psihologic.
Acum vreau să întorc perspectiva la 180 grade şi să arăt că de fapt ABA nu este chiar atât de complicată cum se poate imagina din discuţii...este mai complicat începutul, dar ulterior noul ritm de viaţă se cristalizează. Aşa se face că familiile care fac ABA nu şi-ar mai imagina viaţa fără ea...
S-a spus adesea şi pe forum că "ABA este un mod de viaţă"...da, dar este mai degrabă o perspectivă decât un mod exterior de a trăi. Începând de la un nivel mediu ( de la un an în sus) terapia arată ca o "şcoală personalizată" care curge firesc, dacă părinţii şi coordonatorul au proiectat-o într-un mod plăcut şi folositor. Numărul mare de ore poate fi redus în funcţie de progresele copilului (noi avem acum, după doi ani de ABA, 7 ore pe zi de luni până vineri între orele 12,00/13,00 - 19,00/20,00 şi mai rămân dimineţile şi week-endurile complet libere...asta însemnând că eu ca părinte sunt liberă şi în timpul orelor de terapie, cu condiţia să nu îi deranjez - de obicei prefer să lipsesc de acasă şi eventual să văd sesiunile înregistrate).
O altă problemă care îi sperie pe mulţi aflaţi în apropierea părinţilor se refera la nevoia lor de adaptare (este un aspect care condamnă mamele singure să rămână singure pentru că adesea eventualii prieteni se sperie când aud de ABA deşi nu este nevoie decât de bunăvoinţa lor). Începând cu stadiul "programe medii" poate să interacţioneze cu succes cu copilul orice persoană bine intenţionată din jur. Deci ceilalţi din familie care nu sunt direct implicaţi (bunici, mătuşi, fraţi) nu trebuie să ştie neapărat ABA ci doar nişte principii despre cum să interacţioneze cu copilul, ce să îi ceară şi cum să se poarte cu el (exemplu: să îi vorbească scurt, să îl laude tot timpul pentru cooperare, să nu îi ceară lucruri complicate, să nu îl întrebe lucruri pe care nu sunt siguri că le ştie, dacă are reacţii neadecvate să nu îl certe, să nu îi dea recompense fără ştirea părinţilor).
Nu pare foarte complicat, nu ? În orice problemă, perspectiva e cea mai importantă :).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu