Am urmărit cazurile care s-au recuperat şi cred că am găsit nişte regularităţi...sunt factori care ţin de psihologia echipei şi nu numai de tehnică sau de adaptarea programelor, aşa cum susţin mulţi din cei implicaţi în domeniu.
a) Echipele care au lucrat la copiii recuperaţi au fost relativ stabile (nu a fost o fluctuaţie mare, astfel încât tutorii au putut să cunoască bine copilul şi să exploateze avantajele acestuia);
b) Tutorii care au lucrat cu copiii recuperaţi şi-au manifestat cel puţin de la un punct încolo creativitatea...adică în limitele stabilite au avut idei proprii pentru rezolvarea problemelor şi comportamentelor nedorite;
c) A existat cel puţin un tutore care a rămas pe termen lung lângă copil şi l-a considerat un fel de "pariu personal", adică a persistat în convingerea că "se poate chiar dacă pare imposibil" (la noi această stare de spirit a avut-o doar No1, dar ea a plecat de multişor şi nu are cine să fie "locomotivă" în sens psihologic).
Ceea ce simt la echipa mea, acum în plin proces de schimbare (No2 pleacă peste zece zile, iar No4 pleacă în vacanţă), este că în ultimele patru luni au funcţionat de parcă aveau ca obiectiv menţinerea şi nu recuperarea copilului...nu este nimeni în echipa mea care "să tragă" de copil. Din câte am auzit, copilul se recuperează într-o atmosferă de entuziasm, în care e motivat şi stimulat să ceară de la el însuşi cât mai mult. La mine în echipă în ultima vreme a fost un stand-by, fiecare a căutat "să plutească" doar, pe fondul neplăcerilor care au început mai estompat din ianuarie, mai pronunţat din martie.
No2 practic nu este terapeut ci "psihopedagog" cum îi place să se numească singură. Apreciez destul de mult IQ-ul ei, mintea logică şi ordonată şi alte calităţi umane cum ar fi perseverenţa, răbdarea, seriozitatea şi blândeţea, însă am simţit adesea o barieră de comunicare în sensul că nu s-a lăsat formată ca terapeut...ea lucrează într-o familie cu un singur copil la fel ca la şcoala specială cu zece copii. În afară de adaptarea conţinuturilor, celelalte elemente care sunt esenţiale într-o terapie (relaţia cu copilul, motivarea, dezvoltarea prin joc) nu o interesează în mod special, toate observaţiile şi sugestiile trec pe lângă ea.
No3 s-a transformat şi ea, în ochii lui M., din "prietena" de la început într-o profesoară ceva mai apropiată decât No2, dar (faţă de relaţia lor de acum un an) lipsită de haz şi uşor de întors pe degete...e uluitor faptul că o mulţime de figuri se declanşează numai pe spaţiul ei de lucru - de exemplu, o nervozitate inexplicabilă în parc, un râs nemotivat care poate sfârşi prin agresarea unui alt copil. Am observat încă de astă-toamnă, şi i-am şi spus, că M. nu agreează noua ei ipostază şi încearcă să îi semnaleze asta de câte ori poate - dar se pare că am rămas cu observaţia...
No4, deşi este cea mai nouă (sau poate tocmai din cauza asta) are relaţia cea mai bună cu M. Ea reuşeşte să aibă timpul acoperit sută la sută, în sensul că şi în pauze este conectată la copil, îl ţine de vorbă sau găseşte un joc de mişcare în care să îl angreneze. Din păcate, nu va creşte niciodată prea mult din punct de vedere profesional: nu ar putea să înţeleagă niciodată aspecte mai complexe - adică, nu ar putea să gândească singură aspecte din terapie. Are nevoie de un coordonator bun care să îi "traducă" modul de lucru şi obiectivele într-o manieră accesibilă. (De exemplu, zilele acestea M. nu a vrut să lucreze la masa de lucru şi No4 a lucrat fără masă, nici nu a mai asamblat-o - fără să mă întrebe, însă. Măsuţa de lucru este însă un amănunt foarte important, dacă se renunţă la ea se schimbă formatul predării. Se mai pot face unele programe pe lângă măsuţă dacă altfel nu se poate, dar trebuie păstrată.)
a) Echipele care au lucrat la copiii recuperaţi au fost relativ stabile (nu a fost o fluctuaţie mare, astfel încât tutorii au putut să cunoască bine copilul şi să exploateze avantajele acestuia);
b) Tutorii care au lucrat cu copiii recuperaţi şi-au manifestat cel puţin de la un punct încolo creativitatea...adică în limitele stabilite au avut idei proprii pentru rezolvarea problemelor şi comportamentelor nedorite;
c) A existat cel puţin un tutore care a rămas pe termen lung lângă copil şi l-a considerat un fel de "pariu personal", adică a persistat în convingerea că "se poate chiar dacă pare imposibil" (la noi această stare de spirit a avut-o doar No1, dar ea a plecat de multişor şi nu are cine să fie "locomotivă" în sens psihologic).
Ceea ce simt la echipa mea, acum în plin proces de schimbare (No2 pleacă peste zece zile, iar No4 pleacă în vacanţă), este că în ultimele patru luni au funcţionat de parcă aveau ca obiectiv menţinerea şi nu recuperarea copilului...nu este nimeni în echipa mea care "să tragă" de copil. Din câte am auzit, copilul se recuperează într-o atmosferă de entuziasm, în care e motivat şi stimulat să ceară de la el însuşi cât mai mult. La mine în echipă în ultima vreme a fost un stand-by, fiecare a căutat "să plutească" doar, pe fondul neplăcerilor care au început mai estompat din ianuarie, mai pronunţat din martie.
No2 practic nu este terapeut ci "psihopedagog" cum îi place să se numească singură. Apreciez destul de mult IQ-ul ei, mintea logică şi ordonată şi alte calităţi umane cum ar fi perseverenţa, răbdarea, seriozitatea şi blândeţea, însă am simţit adesea o barieră de comunicare în sensul că nu s-a lăsat formată ca terapeut...ea lucrează într-o familie cu un singur copil la fel ca la şcoala specială cu zece copii. În afară de adaptarea conţinuturilor, celelalte elemente care sunt esenţiale într-o terapie (relaţia cu copilul, motivarea, dezvoltarea prin joc) nu o interesează în mod special, toate observaţiile şi sugestiile trec pe lângă ea.
No3 s-a transformat şi ea, în ochii lui M., din "prietena" de la început într-o profesoară ceva mai apropiată decât No2, dar (faţă de relaţia lor de acum un an) lipsită de haz şi uşor de întors pe degete...e uluitor faptul că o mulţime de figuri se declanşează numai pe spaţiul ei de lucru - de exemplu, o nervozitate inexplicabilă în parc, un râs nemotivat care poate sfârşi prin agresarea unui alt copil. Am observat încă de astă-toamnă, şi i-am şi spus, că M. nu agreează noua ei ipostază şi încearcă să îi semnaleze asta de câte ori poate - dar se pare că am rămas cu observaţia...
No4, deşi este cea mai nouă (sau poate tocmai din cauza asta) are relaţia cea mai bună cu M. Ea reuşeşte să aibă timpul acoperit sută la sută, în sensul că şi în pauze este conectată la copil, îl ţine de vorbă sau găseşte un joc de mişcare în care să îl angreneze. Din păcate, nu va creşte niciodată prea mult din punct de vedere profesional: nu ar putea să înţeleagă niciodată aspecte mai complexe - adică, nu ar putea să gândească singură aspecte din terapie. Are nevoie de un coordonator bun care să îi "traducă" modul de lucru şi obiectivele într-o manieră accesibilă. (De exemplu, zilele acestea M. nu a vrut să lucreze la masa de lucru şi No4 a lucrat fără masă, nici nu a mai asamblat-o - fără să mă întrebe, însă. Măsuţa de lucru este însă un amănunt foarte important, dacă se renunţă la ea se schimbă formatul predării. Se mai pot face unele programe pe lângă măsuţă dacă altfel nu se poate, dar trebuie păstrată.)
2 comentarii:
Sincer, eu nu am inteles inca magia masutei!
Eu as fi felicitat-o pe No4 ca s-a mulat pe copil: importanta e nu masuta, ci ce se lucreaza si daca M este implicat si ii place. Daca poate lucra si fara masuta, e semn ca s-a trecut la generalizarea formatului, deci e foarte bine :)
Parerea mea, desigur.
Da, am spus si eu ca este o generalizare de format...intrebarea este daca ii foloseste copilului. Dupa parerea mea nu ii foloseste pentru ca (asta a fost impresia dintotdeauna) mediul reprezinta pentru el o diversitate de stimuli (mediul in sine e un distractor). La noi generalizarea de distractor a mers treptat...nu am avut niciodata predari sau repetari cu 7 distractori pe masa cum am auzit in alte parti...numarul lor a crescut lent, pe masura ce generalizarea inainta). Am avut si mai avem programe intregi la care nu am lucrat de obicei la masa (programele de joc, unele programe verbale). Am avut si sesiuni intregi in care s-a lucrat pe linga masa, insa din ceea ce vad invata mult mai bine cind ii este clar ce se preda. In plus, masa este pentru el un semnal ca trebuie sa se concentreze...altfel, cu neatentia care predomina in ultima vreme, sunt sanse sa nu stea locului sau sa nu se uite la tutore cind i se da SD-ul.
Trimiteți un comentariu