Aud încă un caz între multele despre care am auzit până acum...copilul are cinci ani (face ABA de un an) şi a ajuns să nu mănânce nimic în afară de recompensele din timpul programului (adică, nişte covrigei şi ceva chipsuri). Asta pentru că familia consideră că, dacă există un coordonator şi doi tutori, şi-au făcut datoria cu prisosinţă şi nu mai este nevoie de nimic care să vină de la ei. Nici un principiu şi nici o schimbare consistentă, chiar când constată că au un copil care nu mai mănâncă absolut nimic. Acest tip de atitudine se întâlneşte adesea şi la părinţii de copii normali...copilul nu mănâncă şi familia începe să se agite punându-i succesiv feluri alternative în faţă. Uneori bunicile ajung să se consemneze voluntar în bucătărie, tot gătind feluri noi pe care copilul le refuză. Noi am trecut prin experienţa asta de două ori cu M.:
a) Prima dată, în jurul vârstei de trei ani...până atunci mânca nemaipomenit de bine, cam cât un adult, două feluri de mâncare la prânz şi mâncare gătită şi seara. În primăvara în care a început să se manifeste autismul a început să refuze pe rând mâncărurile. Mama mea (locuiam împreună atunci) ajunsese să facă trei feluri de mâncare într-o singură dimineaţă: refuza cartofii cu carne, făcea macaroane. Refuza macaroanele, făcea orez cu lapte...etc. Din fericire în vara aceea am reuşit să ne mutăm singuri în apartamentul în care stăm şi acum. Am hotărât, fără să citesc nimic (nu aveam net :), că nu am timp să stau cât mama în bucătărie şi am început să luăm împreună masa de prânz în bucătărie, fără să îi ofer nimic în schimb dacă refuza ceva. S-a redresat rapid...până în toamnă a mâncat din nou bine.
b) Începând din noiembrie 2005 s-a manifestat din nou un retard vizibil. Simultan a început să îşi reducă felurile de mâncare pe care le accepta - până când, în primăvară, rămăsese pe cartofi prăjiţi, oarece sandvişuri (cu toane) şi biscuiţi, iar în rest iaurturi de diverse feluri. Atunci când am început terapia am făcut şi planul de Self help: nu avea voie să mai mănânce decât în bucătărie (încet-încet ajunsesem să mă plimb după el cu mâncarea prin sufragerie). Trebuia să mănânce singur, şi dacă refuza ceva, nu mai primea nimic până seara. Istoria a ţinut încă un an...avea zile în care nu mânca decât cîteva linguri de supă şi nişte iaurt seara. Încet-încet însă s-a format un repertoriu de măncăruri "acceptate"(cam trei feluri de supe/ciorbe şi patru-cinci feluri doi) şi am căutat să le schimb cât mai des. De la şase ani a crescut fizic şi i-a crescut şi pofta de mâncare. Acum (vara) mănâncă adeseori un singur fel de mâncare gătită la prânz, iar seara ceva uşor...lapte sau iaurt cu brioşe. Dar în linii mari, bătălia e câştigată la acest capitol: i s-a format deprinderea de a mânca normal.
Am povestit toate acestea pentru că nu îi înţeleg pe părinţii care nu au voinţă: nu pot să înţeleagă că cel mai important obiectiv este de a-l învăţa să se hrănească?! Cum va ajunge copilul să crească şi să fie sănătos dacă nu mănâncă? Este o atitudine egoistă...fie nu vor să îşi bată capul, fie ideea de a-l "înfometa" nu corespunde cu imaginea pe care o au despre ei înşişi. Dar ce contează imaginea pe care o avem despre noi înşine când e vorba de binele copilului pe termen lung?
a) Prima dată, în jurul vârstei de trei ani...până atunci mânca nemaipomenit de bine, cam cât un adult, două feluri de mâncare la prânz şi mâncare gătită şi seara. În primăvara în care a început să se manifeste autismul a început să refuze pe rând mâncărurile. Mama mea (locuiam împreună atunci) ajunsese să facă trei feluri de mâncare într-o singură dimineaţă: refuza cartofii cu carne, făcea macaroane. Refuza macaroanele, făcea orez cu lapte...etc. Din fericire în vara aceea am reuşit să ne mutăm singuri în apartamentul în care stăm şi acum. Am hotărât, fără să citesc nimic (nu aveam net :), că nu am timp să stau cât mama în bucătărie şi am început să luăm împreună masa de prânz în bucătărie, fără să îi ofer nimic în schimb dacă refuza ceva. S-a redresat rapid...până în toamnă a mâncat din nou bine.
b) Începând din noiembrie 2005 s-a manifestat din nou un retard vizibil. Simultan a început să îşi reducă felurile de mâncare pe care le accepta - până când, în primăvară, rămăsese pe cartofi prăjiţi, oarece sandvişuri (cu toane) şi biscuiţi, iar în rest iaurturi de diverse feluri. Atunci când am început terapia am făcut şi planul de Self help: nu avea voie să mai mănânce decât în bucătărie (încet-încet ajunsesem să mă plimb după el cu mâncarea prin sufragerie). Trebuia să mănânce singur, şi dacă refuza ceva, nu mai primea nimic până seara. Istoria a ţinut încă un an...avea zile în care nu mânca decât cîteva linguri de supă şi nişte iaurt seara. Încet-încet însă s-a format un repertoriu de măncăruri "acceptate"(cam trei feluri de supe/ciorbe şi patru-cinci feluri doi) şi am căutat să le schimb cât mai des. De la şase ani a crescut fizic şi i-a crescut şi pofta de mâncare. Acum (vara) mănâncă adeseori un singur fel de mâncare gătită la prânz, iar seara ceva uşor...lapte sau iaurt cu brioşe. Dar în linii mari, bătălia e câştigată la acest capitol: i s-a format deprinderea de a mânca normal.
Am povestit toate acestea pentru că nu îi înţeleg pe părinţii care nu au voinţă: nu pot să înţeleagă că cel mai important obiectiv este de a-l învăţa să se hrănească?! Cum va ajunge copilul să crească şi să fie sănătos dacă nu mănâncă? Este o atitudine egoistă...fie nu vor să îşi bată capul, fie ideea de a-l "înfometa" nu corespunde cu imaginea pe care o au despre ei înşişi. Dar ce contează imaginea pe care o avem despre noi înşine când e vorba de binele copilului pe termen lung?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu