luni, 16 februarie 2009

Hard to be a shadow...

De aproximativ zece zile ne confruntăm cu o problemă neaşteptată: M. îi împinge şi eventual îi trânteşte pe copiii mai mici (2-3 ani) de la locurile de joacă (noroc că sunt modernizate acum şi scenele s-au întîmplat pe nisip). Asta, corelat cu încăpăţânarea şi cu nervozitatea latentă (care se activează în zonele aglomerate) a făcut ca fiecare ieşire să fie privită de mine cu îngrijorare şi să devină o întreagă construcţie strategică: trebuie gândit momentul în care ieşim, locul unde mergem, evitarea locurilor aglomerate (evitate din timp, pentru că în momentul în care deja i-au ieşit în cale este prea târziu). Cu copiii mai mari (de la patru ani în sus) nu este o problemă, se joacă şi îi imită ca întotdeauna, foarte frumos. Chiar le duce dorul...Fapt este că cei mici şi cei mari sunt de obicei amestecaţi la locurile de joacă, aproape imposibil să separi vârstele. Am programat ieşirile seara târziu sau în zilele de week-end când parcurile sunt mai goale şi pot "fotografia" de la distanţă potenţialul unui loc...renunţînd cu tristeţe la momentele cele mai frumoase ale zilei, de la prânz.
Dincolo de asta (acestea au fost primele măsuri, "de urgenţă") ce este de făcut, pe termen mediu? Este clar că nu se mai poate fără shadow, şi trebuie să fie un shadow (sau doi, ca să acopere mai multe zile) de genul masculin...ca să îl poată bloca sau extrage fizic dintr-un loc, odată apărut un comportament negativ. Vom face şi asta, deşi îmi dau seama cât de greu este de pregătit un shadow: în mediu, pentru cineva cu şiretenia şi instabilitatea nervoasă ale "clientului" nostru, prevenirea este cuvântul cheie. Asta înseamnă că însoţitorul trebuie să fie mai rapid şi la gând şi la faptă decât M. Îmi dau seama cât de greu este asta pentru cineva de genul masculin, neobişnuit cu copiii şi de obicei cu mai puţină pătrundere psihologică decât genul feminin. Reţetele stil "pentru cutare comportament, aplică cutare regulă" nu sunt de aplicat în mod mecanic în cazul lui M.
Mă opresc o clipă din dileme şi mă gândesc cu nostalgie la verile trecute, în care luam la rând cu M. cinci-şase locuri de joacă, timp de o jumătate de zi....cât de mult se poate schimba viaţa cuiva, de la un an la altul! Oare cum o să arate vara următoare? Trebuie să am încredere că Cel de Sus nu o să ne lase...

Niciun comentariu: