Cafeneaua publică de miercuri (despre care nu am apucat să povestesc până acum) a fost de departe cea mai importantă manifestare a societăţii civile româneşti în problema autismului. Nu numai prin buna organizare, prin atmosfera generatoare de idei şi prin prezenţa unor oameni care au ieşit întăriţi din confruntarea de până acum cu autismul (şi spun asta gândindu-mă atât la terapeuţi cât şi la părinţi) ci mai ales prin scopurile ambiţioase pe care şi le-a propus.
Cred că oricine dintre părinţii care nu au fost prezenţi s-ar fi regăsit în cele ce s-au spus la această întâlnire. Însă motivul pentru care au fost prezente doar 40 de persoane este unul inteligibil: nu se pot genera idei după modelul "cafenea publică" decât cu un număr restrâns de persoane...aşadar a operat selecţia.
Ceea ce m-a întristat însă şi mă întristează în continuare este clivajul între spaţiul real şi spaţiul virtual. Ştiu că în virtual suntem doar nişte username-uri şi este greu să trecem de la username la cineva care are corp şi figură şi să schimbăm tipul de relaţie şi de comunicare. Totuşi, de câte ori treci din virtual în real, aceeaşi experienţă se repetă: te trezeşti că oameni pe care îi considerai ca pe nişte prieteni te privesc cu indiferenţă sau nu te mai ţin minte deloc...pentru ei forumul a fost doar o experienţă, au intrat, au scris o poveste şi au plecat; tu însă ai plâns pentru ei şi pentru copilul lor. Acestea sunt diferenţele între oameni :(
Revenind, evenimentul de miercuri mi-a plăcut şi dintr-un alt punct de vedere: a reunit membri ai ONG, terapeuţi şi părinţi "de aceeaşi parte a baricadei" (aşa cum şi trebuie să fie de fapt) s-au lăsat de-o parte controversele şi neînţelegerile pe care le-am văzut sau despre care am auzit de-a lungul timpului. A ajutat şi formatul întâlnirii, însă mă gândesc că întotdeauna uniunea şi comunicarea sunt semne de maturizare pentru un grup social...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu