duminică, 8 februarie 2009

Dealing with autism crises

"Crizele de autism" sau crizele de nervi specifice autismului, paralizează pe oricine a venit în contact cu ele chiar şi dacă sunt doar o amintire, un moment depăşit...de multe ori, în valurile mişcătoare în care se găsesc, cei care au trecut prin ele speră că nu vor mai reapare. Şi într-adevăr, la o serie de copii care sunt aproape de recuperare, ele nu mai apar. La ceilalţi, însă, sunt perioade şi perioade: barometrul stării de spirit urcă şi coboară în funcţie de starea copilului.
În cazul nostru, stările acestea care au revenit din mai (după o absenţă de nouă luni) sunt o piedică serioasă pentru terapia comportamentală. De exemplu, la producerea unui comportament nedorit ar fi normal să dăm un răspuns ferm (exemplu: dacă este în parc - într-un context pozitiv pentru el - să aplicăm metoda cost-răspuns şi să îl scoatem de acolo). Însă, pe fondul sensibilităţii lui nervoase permanente, M. răspunde printr-o criză de nervi. Problema nu se leagă nici de producerea crizei nici de "distrugerea prestigiului social" ci de imposibilitatea lui de a se opri...crizele nu sunt "figuri" ci reacţii pe care nu le poate controla: nu este capabil să se calmeze, chiar dacă i se dă un răspuns corect din partea însoţitorului: comenzi, explicaţii, ignorarea/blocarea reacţiilor nepotrivite, stare de calm. Odată declanşate şi "netratate", reacţiile se amplifică şi pot dura ore întregi.
Să mă întreb despre cauze (de exemplu, de ce frecvenţa lor a crescut în ultima vreme) nu cred că are vreun rost...ştiu cât de mult timp să poate pierde în întrebări pe care ţi le pui singur şi nu au de nicăieri un răspuns. În schimb, mă tot gândesc la remedii. Brânca ursului are rezultate destul de bune după o perioadă medie de administrare, însă mai trebuie şi întreruptă din când în când (şi nu aş trece niciodată de două capsule pe zi, este totuşi un copil şi medicamentul este pentru altceva). Ignatia 200, remediu homeopatic care şi-a dovedit şi el o eficienţă medie când s-a declanşat regresia din mai, pare totuşi prea slab. Rămân doar calmantele alopate de care am fugit mereu şi se pare că nu scap...
Până să mă mai gândesc, am găsit o metodă care pare să dea rezultate(se poate aplica în casă): îl dezbrac de tricou şi şosete şi rulez treningul până la genunchi, după care fricţionez gambele şi tălpile cu un prosop înmuiat în apă rece şi stors. Fac operaţiunea până când se calmează vizibil şi începe să vorbească şi să se gândească la altceva. Ajută în asemenea situaţii starea de calm a celui care "îl tratează" şi vorbitul cu el. Este important să îşi dea seama că este un remediu şi nu o pedeapsă. (Asta ar mai lipsi, să se simtă rău şi să creadă că adultul e supărat pe el şi îl pedepseşte.)

Niciun comentariu: