Un subiect greu de atins se referă la copiii care s-au pierdut deşi erau recuperabili...copiii pe care i-am vazut de departe pierzându-se în aceşti doi ani şi ce e mai grav e că nimeni nu a luptat pentru ei...nici măcar părinţii lor.
Să îmi amintesc câte ceva:
A., 6 ani, QD (IQ) sub 40. Nu era un hiperkinetic, era dintre cei imobili, refuza contactul cu oricine (nu putea fi ţinut mai mult de o jumătate de oră în compania altor persoane pentru că pleca). Avea o soră mai mare de 13 ani pe care mama o condamnase deja, neoficial, să aibă grijă de fratele ei tot restul vieţii. Mama se plângea veşnic că are probleme, că are salariu mic, că nu are ce să facă, că el este un caz grav, că are epilepsie. Pe chestia că avea epilepsie copilul făcea absolut ce voia..adică nimic din ce trebuia. Mergea unde voia, oricit era de absurd, pentru că dacă îl deranjau (dacă făcea o criză?!) şi aşa, puţin câte puţin, cele două (mama şi fiica) ajunseseră nişte sclave. Faptul că nu avea Pampers spune destul de mult...potenţial ar fi avut, cu tot QD-ul scăzut, însă nimeni nu îi cerea nimic (noaptea nu îndrăzneau să îi spună să se mişte într-o altă poziţie ca să nu cumva să se trezească şi să facă o criză de nervi). Încet încet eliminase toată mîncarea, şi cea gătită şi cea negătită, şi mânca doar bucăţele de brânză sărată. Evident că după mâncarea unilaterală avea probleme cu intestinele şi alergau pe la doctori să ia medicamente. I-am spus mamei calm că i-aş scoate brânza aia şi aş transforma-o în recompensă. Nu i-aş mai da mâncare decât la ore fixe, o farfurie de mâncare gătită. Nu manâncă, la revedere...nimic altceva. O zi, două, trei, cât e nevoie, până mănâncă. Iar brânza - bucăţele mici ca recompensă pentru autoservire, stat împreună cu copii, comportament cooperant cu adulţii...etc., etc. Cu ABA ar fi ajuns foarte departe pentru că la ei problema ţinea de încăpăţânarea copilului şi obtuzitatea mamei.
B., 8 ani, aproape nonverbal. Un copil isteţ, cu simţul vizual foarte dezvoltat, fără Pampers, cu achiziţii destul de multe pe self help (întotdeauna aceste achiziţii arată că e un copil cu potenţial, însă nu e gestionat cu perseverenţă şi nu are un program structurat), cooperant, cu contact vizual foarte bun.Mama dintr-o familie modestă, cam fără posibilităţi. Cred ca ar fi fost deschisă dacă ar fi instruit-o cineva ce trebuie să facă ea singură...dar nu a făcut nimeni acest pustiu de bine. Faptul că nu vorbea l-a condamnat la şcoala specială deşi cred că prin doar o jumătate de program de ABA (adică douăzeci ore pe săptămână) s-ar fi făcut minuni.
C., 8 ani (când am văzut-o ultima dată) un caz dificil. Complet nonverbală, agresivă şi cu sensibilitate auditivă, fără contact vizual, dar extrem de speculantă şi încăpăţânată. E uimitor cum nu se uita la nimeni dar ştia totul dintr-o încăpere şi încerca să profite de nou veniţi ca să o scutească de sarcinile de autoservire. Asta arată că şi cu ea ABA ar fi dat rezultate...chiar copiii hiperkinetici şi nonverbali pot avea rezultate uimitoare.
Să îmi amintesc câte ceva:
A., 6 ani, QD (IQ) sub 40. Nu era un hiperkinetic, era dintre cei imobili, refuza contactul cu oricine (nu putea fi ţinut mai mult de o jumătate de oră în compania altor persoane pentru că pleca). Avea o soră mai mare de 13 ani pe care mama o condamnase deja, neoficial, să aibă grijă de fratele ei tot restul vieţii. Mama se plângea veşnic că are probleme, că are salariu mic, că nu are ce să facă, că el este un caz grav, că are epilepsie. Pe chestia că avea epilepsie copilul făcea absolut ce voia..adică nimic din ce trebuia. Mergea unde voia, oricit era de absurd, pentru că dacă îl deranjau (dacă făcea o criză?!) şi aşa, puţin câte puţin, cele două (mama şi fiica) ajunseseră nişte sclave. Faptul că nu avea Pampers spune destul de mult...potenţial ar fi avut, cu tot QD-ul scăzut, însă nimeni nu îi cerea nimic (noaptea nu îndrăzneau să îi spună să se mişte într-o altă poziţie ca să nu cumva să se trezească şi să facă o criză de nervi). Încet încet eliminase toată mîncarea, şi cea gătită şi cea negătită, şi mânca doar bucăţele de brânză sărată. Evident că după mâncarea unilaterală avea probleme cu intestinele şi alergau pe la doctori să ia medicamente. I-am spus mamei calm că i-aş scoate brânza aia şi aş transforma-o în recompensă. Nu i-aş mai da mâncare decât la ore fixe, o farfurie de mâncare gătită. Nu manâncă, la revedere...nimic altceva. O zi, două, trei, cât e nevoie, până mănâncă. Iar brânza - bucăţele mici ca recompensă pentru autoservire, stat împreună cu copii, comportament cooperant cu adulţii...etc., etc. Cu ABA ar fi ajuns foarte departe pentru că la ei problema ţinea de încăpăţânarea copilului şi obtuzitatea mamei.
B., 8 ani, aproape nonverbal. Un copil isteţ, cu simţul vizual foarte dezvoltat, fără Pampers, cu achiziţii destul de multe pe self help (întotdeauna aceste achiziţii arată că e un copil cu potenţial, însă nu e gestionat cu perseverenţă şi nu are un program structurat), cooperant, cu contact vizual foarte bun.Mama dintr-o familie modestă, cam fără posibilităţi. Cred ca ar fi fost deschisă dacă ar fi instruit-o cineva ce trebuie să facă ea singură...dar nu a făcut nimeni acest pustiu de bine. Faptul că nu vorbea l-a condamnat la şcoala specială deşi cred că prin doar o jumătate de program de ABA (adică douăzeci ore pe săptămână) s-ar fi făcut minuni.
C., 8 ani (când am văzut-o ultima dată) un caz dificil. Complet nonverbală, agresivă şi cu sensibilitate auditivă, fără contact vizual, dar extrem de speculantă şi încăpăţânată. E uimitor cum nu se uita la nimeni dar ştia totul dintr-o încăpere şi încerca să profite de nou veniţi ca să o scutească de sarcinile de autoservire. Asta arată că şi cu ea ABA ar fi dat rezultate...chiar copiii hiperkinetici şi nonverbali pot avea rezultate uimitoare.
D., 5 ani, caz recent. Este aproape un caz de pseudoautism în sensul că pe cognitiv şi pe self help are un retard redus (ar avea nevoie poate doar de terapie ocupaţională şi de logopedie) însă relaţia cu mama ei este un dezastru. Îmi spune mama (în jur de 40 de ani, o figură încăpăţânată) că intră unde vrea ea, în magazine în care nu au nevoie de nimic, se opreşte în mijlocul străzii şi nu mai vrea să plece o oră etc.....eu o văzusem înainte că ceda la orice spunea copilul, la cel mai mic protest mama făcea drepţi. Copilul stătea şi trei ore la uşa centrului pentru că nu voia să intre (?!) iar mama se mărginea să încerce să o convingă dar nu vedeam nimic făcut cum trebuia...cu ce să o convingă? Nu înţelesese un lucru simplu, ce este o recompensă şi cum să o folosească. Să îi scoţi ceva din alimentaţie copilului şi să nu îi mai dai acel ceva decât condiţionat i se părea o crimă...La un moment dat m-a întrebat ce să facă, că nu mai poate. I-am spus că toate acestea au început când a cedat prima dată...s-a format un lanţ fără sfârşit.
Am asistat la un moment dat la o scenă incredibilă. A stat mai mult de o jumătate de oră lângă ea pentru că nu voia să plece din centru...se ducea în toate camerele şi apoi în baie, iar mama îi spune la început... "de ce nu vrei să te îmbraci?" (?!) "apoi "aha, esti fetita rea?" (?!) iar copilul făcea din ce în ce mai urât. Într-un final a chemat-o pe una din angajate că "nu pot să o scot de aici". Angajata i-a distras atenţia copilului cu un subiect oarecare (dacă era verbală trebuia profitat, logic) şi a început să îi pună haina fără să o întrebe dacă vrea să o ia sau nu. În momentul în care a început să coopereze a început să o laude în fel şi chip ("vai ce fetiţă frumoasă şi deşteaptă...ce frumos îi stă cu hăinuţă")...copilul era complet transformat, docil. Apoi a îndreptat-o spre uşă vorbind cu ea despre altceva. Îmi venea să îi spun mamei aceleia..."dar când nu o să fie angajata lângă dvs....mâine, sau peste cinci luni, ce o să faceţi?..."dar am tăcut.
Ceea ce nu înţeleg părinţii este că tot ei rămân cu copiii...adesea îi văd că sunt concentraţi pe ideea că "au dat cadouri lui X şi nu s-a ocupat de copil"...detalii fără importanţă. Cu copilul nu rămâne nici medicul X nici centrul Z şi nici un terapeut sau altul...copilul rămâne cu familia şi dacă nu se schimbă nimic în relaţia cu familia şi nu se îmbunătăţeşte nimic cât e mic atunci când devine adult din punct de vedere fizic şi nu se mai înţelege nimeni cu el, ce o să se întâmple?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu