Am mai vorbit odată despre tipurile de atitudine ale părinţilor...acum am început să observ problema şi longitudinal, nu numai transversal :) adică şi modificările de atitudine în timp. În plus, de această dată m-am gândit nu numai la impactul diagnosticului şi la legătura între atitudinea părinţilor şi recuperarea copilului, ci în primul rând la echilibrul psihologic al părinţilor şi la cât de important este acest echilibru pentru cel al copiilor. Părinţii şi cercul apropiat al rudelor unui copil cu TSA pot avea mai multe tipuri de atitudini (pot exista schimbări de la o categorie la alta sau chiar combinaţii ale lor, pe măsură ce trece timpul):
- Disperarea (depresia): o tristeţe profundă care poate fi mascată de o sociabilitate aparentă. La extremă, unii dintre părinţi pot avea şi gânduri de suicid, pentru că simt că nu mai pot avea control asupra existenţei lor. Ei şi-au proiectat existenţa între-un anumit fel, dar iată că ea curge altfel: o mulţime de limitări vin să taie brutal proiectele lor de viitor. Unele dintre cazurile de depresie se hrănesc şi din conştientizarea diferenţelor între copilul meu şi copii ceilalţi..."sunt lucruri pe care el niciodată nu le va face, niciodată nu le va simţi sau trăi".
- Resemnarea: este tot un tip de tristeţe, dar mai puţin maladivă, centrul de greutate cade pe sentimentul de neputinţă şi de lipsă de resurse. Se găseşte la cei care s-au definit mereu ca "oameni care pierd" sau "oameni care au de suferit în viaţă". Dizabilitatea copilului este pusă alături de alte eşecuri profesionale sau familiale. Nu este de recomandat pentru că se asociază cu pasivitatea în plan terapeutic.
- Alienarea: sunt cei care decid că problema e prea complicată pentru capacitatea lor de înţelegere. Nu au resurse afective ca să o suporte şi nici nu sunt suficient de consecvenţi să îşi modifice comportamentul faţă de copil. Preferă să se refugieze în activităţi profesionale (aici, un procent mare din taţii copiilor).
- Revolta. În acest tip de atitudine este şi ceva pozitiv (sunt oameni care luptă şi caută mereu terapii sau remedii şi abordări noi) însă şi ceva negativ: revolta se transformă în culpabilizare la adresa fie a unor categorii (doctori, autorităţi) fie a unor persoane apropiate (tutori, partener de cuplu). Când nu au pe cine să culpabilizeze se revoltă împotriva lui Dumnezeu, ceea ce nu este bine...
- Pragmatismul: sunt cei echilibraţi, care calculează tot timpul care sunt obiectivele realizabile pentru copiii lor, în condiţiile existente. Aici se încadrează cei care caută mereu să adapteze terapia la copil şi nu invers, sau cei care încearcă să creeze un friendly environment pentru copil.
Pe fond, este numai şi numai o problemă de acceptare. Cel mai greu este să acceptăm că asta mi s-a întâmplat tocmai mie...
Ce sfaturi aş da, deşi nu sunt consilier(am fost nevoită să mă consiliez singură pentru că nu aş avea cum să ajung la psiholog):
1) Da, mare parte dintre copii (fie că fac, fie că nu fac terapie) nu vor fi perfect recuperaţi, vor păstra ciudăţenii sau vor avea probleme de comunicare şi de acceptare socială (unii mai mult, alţii mai puţin): trebuie în primul rând să ne bucurăm că trăiesc, că pot să meargă, să vadă, să se bucure de soare, de vară şi de apa mării...
2) Este greu să îl vedem mereu pe copil ca pe o "problemă vie" şi mai ales să avem mereu sentimentul că nu îl putem ajuta, dar şi mai greu este pentru copil ca părintele să se decupleze afectiv...
3) Să nu uităm că Dumnezeu ne-a dat totul, inclusiv darul preţios al vieţii...
- Disperarea (depresia): o tristeţe profundă care poate fi mascată de o sociabilitate aparentă. La extremă, unii dintre părinţi pot avea şi gânduri de suicid, pentru că simt că nu mai pot avea control asupra existenţei lor. Ei şi-au proiectat existenţa între-un anumit fel, dar iată că ea curge altfel: o mulţime de limitări vin să taie brutal proiectele lor de viitor. Unele dintre cazurile de depresie se hrănesc şi din conştientizarea diferenţelor între copilul meu şi copii ceilalţi..."sunt lucruri pe care el niciodată nu le va face, niciodată nu le va simţi sau trăi".
- Resemnarea: este tot un tip de tristeţe, dar mai puţin maladivă, centrul de greutate cade pe sentimentul de neputinţă şi de lipsă de resurse. Se găseşte la cei care s-au definit mereu ca "oameni care pierd" sau "oameni care au de suferit în viaţă". Dizabilitatea copilului este pusă alături de alte eşecuri profesionale sau familiale. Nu este de recomandat pentru că se asociază cu pasivitatea în plan terapeutic.
- Alienarea: sunt cei care decid că problema e prea complicată pentru capacitatea lor de înţelegere. Nu au resurse afective ca să o suporte şi nici nu sunt suficient de consecvenţi să îşi modifice comportamentul faţă de copil. Preferă să se refugieze în activităţi profesionale (aici, un procent mare din taţii copiilor).
- Revolta. În acest tip de atitudine este şi ceva pozitiv (sunt oameni care luptă şi caută mereu terapii sau remedii şi abordări noi) însă şi ceva negativ: revolta se transformă în culpabilizare la adresa fie a unor categorii (doctori, autorităţi) fie a unor persoane apropiate (tutori, partener de cuplu). Când nu au pe cine să culpabilizeze se revoltă împotriva lui Dumnezeu, ceea ce nu este bine...
- Pragmatismul: sunt cei echilibraţi, care calculează tot timpul care sunt obiectivele realizabile pentru copiii lor, în condiţiile existente. Aici se încadrează cei care caută mereu să adapteze terapia la copil şi nu invers, sau cei care încearcă să creeze un friendly environment pentru copil.
Pe fond, este numai şi numai o problemă de acceptare. Cel mai greu este să acceptăm că asta mi s-a întâmplat tocmai mie...
Ce sfaturi aş da, deşi nu sunt consilier(am fost nevoită să mă consiliez singură pentru că nu aş avea cum să ajung la psiholog):
1) Da, mare parte dintre copii (fie că fac, fie că nu fac terapie) nu vor fi perfect recuperaţi, vor păstra ciudăţenii sau vor avea probleme de comunicare şi de acceptare socială (unii mai mult, alţii mai puţin): trebuie în primul rând să ne bucurăm că trăiesc, că pot să meargă, să vadă, să se bucure de soare, de vară şi de apa mării...
2) Este greu să îl vedem mereu pe copil ca pe o "problemă vie" şi mai ales să avem mereu sentimentul că nu îl putem ajuta, dar şi mai greu este pentru copil ca părintele să se decupleze afectiv...
3) Să nu uităm că Dumnezeu ne-a dat totul, inclusiv darul preţios al vieţii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu