joi, 26 martie 2009

The laughing contest

Când eram mică era "la sârbi" (din sudul ţării, prindeam programele sârbeşti) o emisiune care se numea "Olimpiada râsului" şi o urmăream cu mare plăcere, duminica. Rezultatul, pentru un copil de vârsta mea, erau vreo două ore de râs continuu.
Se pare că M. a hotărât că i-ar face bine un asemenea maraton de râs (fără motiv, însă :( ) pentru că de aproximativ zece zile are episoade dese şi lungi de râs nervos. Evident că m-am consolat cu ideea că "decât să ţipe, mai bine să râdă..." dar oricum conştiinţa că echilibrul lui nervos este fragil şi urcă uşor spre paroxism sau manifestări necontrolate şi neînţelese nu mă lasă să fiu liniştită. Cât despre terapie, încerc să o transfer uşor spre VB (cu prea puţin sprijin din partea fetelor, care s-au obişnuit cu o terapie de menţinere şi ies greu din inerţia ultimelor trei luni) însă a trecut oarecum pe planul doi, pentru că este mai important de căutat soluţii pentru stabilitatea sistemului nervos al lui M. Însă nimeni nu are răspunsuri deocamdată...

joi, 19 martie 2009

Memories and smiles

(Cu întârziere preiau leapşa de la Ileana: ce mă face să zâmbesc...O sarcină binevenită pentru că zâmbesc cam rar, în ultima vreme).
Zâmbetul poate înlocui cuvinte imposibil de spus. Sau, poate fi un moment de repaus într-o problemă la care nu vezi nici o soluţie. Sau, poate fi o compensaţie de umor într-o situaţie pe care mulţi ar vedea-o imposibilă.
Acum...mă fac să zâmbesc câteva amintiri:
- acum şapte ani, M. (unsprezece luni) ridicându-se brusc şi făcând primii paşi din proprie iniţiativă, cu uimirea şi instabilitatea unui cosmonaut mergând pe Lună;
- acum şase ani, M. (Aldindoi ani) păzindu-mă să nu plec la serviciu (şi găsind mijloace inteligente: ascuns încălţămintea sau confiscat poşeta);
- tot acum şase ani, M. (doi ani) şi A. (câine caniş) înghesuindu-se fiecare pe câte o parte să mă salute şi să fie luat în braţe, când veneam acasă;
- acum trei ani, la începutul terapiei, M. adormind intenţionat să scape de lecţii - iar noi în aceeaşi poziţie, păzind uşile ca să îi arătăm că nu scapă: după o vreme deschidea ochii, se uita să vadă dacă am renunţat, şi adormea la loc.
- acum trei ani, figura lui M. când a văzut prima dată un avion în realitate şi marea.
Aş prefera să nu dau această leapşă nimănui ci lui M. în persoană. Ştiu sigur că amintirile lui sunt intacte, chiar dacă le exprimă atât de rar şi de greu: mă întreb ce îl face pe el să zâmbească...

sâmbătă, 7 martie 2009

Autism and alternative therapies

De mai mult timp mă gândeam să scriu ceva pe acest subiect dar m-am abţinut din raţiuni etice. Şi dacă cineva interpretează greşit mesajul meu şi renunţă la o terapie care i-ar putea face bine copilului? Am ajuns însă la concluzia că fiecare părinte are responsabilitatea de a interpreta corect mesajele altor părinţi. Că o terapie i-a făcut bine sau rău unui copil, este doar o informaţie care se poate adăuga la altele şi poate servi la construirea unui tablou de ansamblu. Dacă, de exemplu, aş fi citit pe Internet şi despre efectele adverse ale homeopatiei sau mai multe cazuri de copii la care nu a mers, poate m-aş fi gândit de două ori înainte de administrarea ultimei scheme, din aprilie anul trecut, cea cu concentraţiile 1M...
Dar în fine, nu despre homeopatie voiam să vorbesc, ci despre alte terapii alternative care sunt folosite în general, cu rezultate foarte diferite de la copil la copil. Putem spune că rezultatele diferă în funcţie de mai mulţi factori: particularităţile fizice şi neuropsihice ale copilului, compatibilitatea cu terapeutul, stadiul în care se găseşte copilul, tipul de dezechilibru pe care îl manifestă.
a. Suplimentele alimentare (cum ar fi cele de la Calivita, sau cele de la Atticia) au îmbogăţit atenţia sau performanţa intelectuală în unele cazuri. În alte cazuri (cazul lui M.) nu s-a văzut aproape nimic, iar la unii copii mai agitaţi (cazul lui E.) acestea trebuie administrate cu prudenţă pentru că complexul de vitamine B poate potenţa hiperkinezia.
b. Bioenergoterapia a produs ameliorări la unii copii, din auzite (nu am văzut nici un caz direct). Părerea mea este că pot fi doar efecte secvenţiale sau pe o perioadă scurtă de timp. Bioenergia, aşa cum este practicată de majoritatea terapeuţilor, se adresează mai mult structurilor energetice importante şi au efect în planul fizic, nu în planul deficienţelor de tip neurobiologic.
c. Regimurile alimentare ar putea fi cheia din moment ce tulburarea din spectrul TSA (permeabilitatea intestinelor şi stresul oxidativ) sunt produse de agenţi din mediu - însă sunt surprinzător de puţine variante, regimul fără gluten şi cazeină nu pare a avea un fundament real (deşi sunt dispusă să îl încerc şi pe acesta).
d. Reflexoterapia poate produce unele ameliorări ale nervozităţii, prin eliminarea toxinelor (aceasta este explicaţia, cel puţin) însă, în prima parte a tratamentului este mai degrabă o potenţare a nervozităţii şi dezechilibrului. Din câte am înţeles pe cazuri care au depăşit zece şedinţe, se vede o relaxare a copilului dar nicidecum efecte majore. Probabil, pentru că există un mecanism care reface "toxinele"chiar dacă la un moment dat se produce o eliminare.
În ceea ce ne priveşte, intuiţia îmi spunea că reflexoterapia nu o să îi facă bine lui M.(agitat ca niciodată în iarna aceasta) dar am cedat pentru că nu voiam ca cei apropiaţi să mă acuze că nu am vrut nici măcar să încerc...acum aş vrea să îmi fi ascultat intuiţia şi nu pe cei din jur, oricâte intenţii bune ar avea :(.

miercuri, 25 februarie 2009

Meeting with officials

Proaspăt întoarsă de la întâlnirea cu reprezentanţii guvernului (http://invingemautismul.ro/evenimente.php), nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez. Să mă bucur - pentru că este prima dată când reprezentanţi ai celor mai importante instituţii şi autorităţi şi "beneficiari" (ONG-uri şi părinţi) se întâlnesc la o "masă rotundă" pentru a discuta ce este de făcut în problema autismului. Să mă întristez - pentru că îmi dau seama cu ce încetineală sauriană se vor mişca lucrurile...şi pentru M. s-ar putea să fie prea târziu. Dar în fine, m-am implicat pentru că schimbarea trebuie să înceapă de undeva - şi poate să funcţioneze şi pe principiul "dă mai departe"...
Concluziile întâlnirii vor fi vizibile de mâine în presă, dar nu despre concluzii şi despre metoda găsită de FDSC şi CRJ (cea mai bună - grupul de lucru mixt) voiam să vorbesc. Ci despre punctul în care suntem, ca dialog între beneficiari şi prestatori. Patologiile organizaţionale sunt mult prea puternice, iar inerţia instituţională are o intensitate atât de mare, încât mă întreb dacă se vor vedea rezultate concrete.
Rezum aici mesajele (ca profesionist mă interesează mesajul transmis de fiecare în parte :) ):
a. ANPDC: Nu putem să separăm problema copiilor autişti de problema copiilor cu dizabilităţi în general (am mai observat atitudinea asta în alte situaţii, este metoda perfectă de a amâna la infinit rezolvarea unei dileme - iar autismul tocmai de asta are nevoie,să nu mai fie considerat "la un loc" cu alte dizabilităţi). Părinţii care au obţinut rezultate cu copiii pot să împărtăşească din experienţa lor şi direcţiilor care lucrează cu copiii cu probleme (aici altcineva, membru ONG, a observat ironic că situaţia ar trebui să fie invers...)
b. ANPH: Lucrăm la noul contract cadru, care va permite îmbunătăţirea situaţiei în asistenţa copilului cu autism (aici nu mi-a plăcut să aud că vechea problemă a încadrării adultului autist ca schizofren încă mai există :( );
c. Ministerul Educaţiei: Autismul "a venit peste noi", dar şcolile speciale au disponibilitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor părinţilor. Şi şcolile speciale au terapii adaptate. (Aici au fost mai multe comentarii ale părinţilor, în special în legătură cu lipsa de mecanisme pentru integrarea copiilor în sistemul preşcolar şi şcolar, despre inadecvarea şcolilor speciale actuale pentru recuperarea copilului autist, despre modelele mai suple şi personalizate practicate în străinătate şi în fine, despre lipsa de informare a cadrelor didactice şi slaba pregătire a instructorilor de sprijin).
d. Ministerul Sănătăţii: Intenţionăm să achiziţionăm un pachet de instrumente moderne pentru diagnosticarea şi evaluarea progreselor în terapia copilului cu autism. Formarea terapeuţilor trebuie monitorizată minuţios, este o răspundere să încredinţezi un copil cu probleme unui terapeut.(Ideea asta cu monitorizarea nu mi-a sunat bine - riscăm să ne împiedicăm din nou în hârtii, când în acest domeniu este o lipsă de resurse umane atât de mare...). În loc să înfiinţăm noi centre, mai bine le folosim pe cele pe care le avem. (Care sunt centrele pe care le avem? În spaţii vechi, improprii, insuficiente, afumate şi la propriu şi la figurat...).
e. Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale: Pentru formarea terapeuţilor există fonduri structurale, să oferim sprijin familiilor să le acceseze. (Aici nu mai trebuie să povestim, cred, despre lipsa mai veche a know-how-ului în scrierea unei cereri de finanţare şi despre dificultăţile de a implementa un proiect - asta la general vorbind, fără a ne mai referi la lipsa de timp a unei familii care face ABA).
Cum spuneam, nu ştiu dacă ar trebui să mă bucur sau să mă întristez...poate că nici una, nici alta. Oricum sunt lucruri care sunt departe de M. Mai bine să mă întreb ce pot să fac să urnesc terapia asta din platoul în care zace de luni de zile...

vineri, 20 februarie 2009

"Drinking a cofee": about public strategies against autism

Cafeneaua publică de miercuri (despre care nu am apucat să povestesc până acum) a fost de departe cea mai importantă manifestare a societăţii civile româneşti în problema autismului. Nu numai prin buna organizare, prin atmosfera generatoare de idei şi prin prezenţa unor oameni care au ieşit întăriţi din confruntarea de până acum cu autismul (şi spun asta gândindu-mă atât la terapeuţi cât şi la părinţi) ci mai ales prin scopurile ambiţioase pe care şi le-a propus.
Cred că oricine dintre părinţii care nu au fost prezenţi s-ar fi regăsit în cele ce s-au spus la această întâlnire. Însă motivul pentru care au fost prezente doar 40 de persoane este unul inteligibil: nu se pot genera idei după modelul "cafenea publică" decât cu un număr restrâns de persoane...aşadar a operat selecţia.
Ceea ce m-a întristat însă şi mă întristează în continuare este clivajul între spaţiul real şi spaţiul virtual. Ştiu că în virtual suntem doar nişte username-uri şi este greu să trecem de la username la cineva care are corp şi figură şi să schimbăm tipul de relaţie şi de comunicare. Totuşi, de câte ori treci din virtual în real, aceeaşi experienţă se repetă: te trezeşti că oameni pe care îi considerai ca pe nişte prieteni te privesc cu indiferenţă sau nu te mai ţin minte deloc...pentru ei forumul a fost doar o experienţă, au intrat, au scris o poveste şi au plecat; tu însă ai plâns pentru ei şi pentru copilul lor. Acestea sunt diferenţele între oameni :(
Revenind, evenimentul de miercuri mi-a plăcut şi dintr-un alt punct de vedere: a reunit membri ai ONG, terapeuţi şi părinţi "de aceeaşi parte a baricadei" (aşa cum şi trebuie să fie de fapt) s-au lăsat de-o parte controversele şi neînţelegerile pe care le-am văzut sau despre care am auzit de-a lungul timpului. A ajutat şi formatul întâlnirii, însă mă gândesc că întotdeauna uniunea şi comunicarea sunt semne de maturizare pentru un grup social...

luni, 16 februarie 2009

Hard to be a shadow...

De aproximativ zece zile ne confruntăm cu o problemă neaşteptată: M. îi împinge şi eventual îi trânteşte pe copiii mai mici (2-3 ani) de la locurile de joacă (noroc că sunt modernizate acum şi scenele s-au întîmplat pe nisip). Asta, corelat cu încăpăţânarea şi cu nervozitatea latentă (care se activează în zonele aglomerate) a făcut ca fiecare ieşire să fie privită de mine cu îngrijorare şi să devină o întreagă construcţie strategică: trebuie gândit momentul în care ieşim, locul unde mergem, evitarea locurilor aglomerate (evitate din timp, pentru că în momentul în care deja i-au ieşit în cale este prea târziu). Cu copiii mai mari (de la patru ani în sus) nu este o problemă, se joacă şi îi imită ca întotdeauna, foarte frumos. Chiar le duce dorul...Fapt este că cei mici şi cei mari sunt de obicei amestecaţi la locurile de joacă, aproape imposibil să separi vârstele. Am programat ieşirile seara târziu sau în zilele de week-end când parcurile sunt mai goale şi pot "fotografia" de la distanţă potenţialul unui loc...renunţînd cu tristeţe la momentele cele mai frumoase ale zilei, de la prânz.
Dincolo de asta (acestea au fost primele măsuri, "de urgenţă") ce este de făcut, pe termen mediu? Este clar că nu se mai poate fără shadow, şi trebuie să fie un shadow (sau doi, ca să acopere mai multe zile) de genul masculin...ca să îl poată bloca sau extrage fizic dintr-un loc, odată apărut un comportament negativ. Vom face şi asta, deşi îmi dau seama cât de greu este de pregătit un shadow: în mediu, pentru cineva cu şiretenia şi instabilitatea nervoasă ale "clientului" nostru, prevenirea este cuvântul cheie. Asta înseamnă că însoţitorul trebuie să fie mai rapid şi la gând şi la faptă decât M. Îmi dau seama cât de greu este asta pentru cineva de genul masculin, neobişnuit cu copiii şi de obicei cu mai puţină pătrundere psihologică decât genul feminin. Reţetele stil "pentru cutare comportament, aplică cutare regulă" nu sunt de aplicat în mod mecanic în cazul lui M.
Mă opresc o clipă din dileme şi mă gândesc cu nostalgie la verile trecute, în care luam la rând cu M. cinci-şase locuri de joacă, timp de o jumătate de zi....cât de mult se poate schimba viaţa cuiva, de la un an la altul! Oare cum o să arate vara următoare? Trebuie să am încredere că Cel de Sus nu o să ne lase...

vineri, 13 februarie 2009

Video supervision system (II)

După multă aşteptare, intră din nou în funcţiune sistemul de supraveghere...de data aceasta am pus camere în toată casa, pentru că măsuţa s-a desfiinţat între timp (poate va fi înlocuită de una mai înaltă de la Ikea) şi acum terapia are loc peste tot (inclusiv în bucătărie). Pentru luna ianuarie, având în vedere programul meu încărcat şi unele probleme de generalizare, nu am introdus nici un program nou (obiectivele echipei au fost mai mult de menţinere). Sunt profund nemulţumită însă de modul în care am comunicat cu ele, de modul în care au comunicat una cu alta şi de faptul că nu am făcut nici o îmbunătăţire pe unele segmente: selecţia materialelor de studiu (unele depăşite), înlocuirea lor cu unele mai adecvate, organizarea lor în cameră într-un mod mai flexibil şi mai accesibil...
Este adevărat că problemele comportamentelor negative apărute în mediu, explicabile având în vedere izolarea lui M. din această iarnă, (pe de o parte) şi instabilitatea lui nervoasă (pe de altă parte) mi-au monopolizat atenţia şi m-au făcut să nu mă pot mobiliza pentru probleme de fond, cum ar fi motivaţia slabă a copilului, sau noi programe/noi modalităţi de generalizare. Până la urmă, sunt un singur om...dar nimeni nu poate fi satisfăcut când ştie că se poate mai mult.