Beyond love

Concluzia ultimilor patru ani alături de M. nu este una de natură logică. Este o concluzie pe care a formulat-o însuşi M. şi mi-o aduce aminte de zeci de ori pe zi. De când a început să îşi revină după ultima regresie, din timpul verii, a început să spună extrem de des: "Te iubesc". Iniţial, formula era folosită de sine stătător şi eventual cu mai multe variante (cea mai lungă era "Mama te iubeşte" însemnând de fapt reciproca, "Mama mă iubeşte"). Încetul cu încetul, formula a devenit universală: atunci când este obosit şi nu ştie să explice, sau atunci când i se reproşează ceva şi nu ştie să se scuze, sau atunci când vrea să ceară ceva şi nu poate să se exprime în cuvinte, sau în fine, atunci când se întâmplă ceva nedorit şi vrea să iasă din situaţie. La început, aglomerarea de declarații mi s-a părut un subterfugiu. Îmi aducea aminte de motanul unei prietene, care ori de câte ori era certat se prefăcea că nu înţelege şi se întorcea pe spate cu lăbuţele în sus (şi îmi era imposibil să îl cert în continuare, chiar dacă nu îl simpatizam prea mult...). Însă, revăzând istoria halucinantă a anului 2009, mi-am dat seama că de fapt iubirea este esenţa tuturor lucrurilor. Iubirea ca hrană, ca rezervor, ca remediu, ca sursă de vindecare şi întemeiere. Iubirea este izvorul care hrăneşte orice fiinţă vie să crească, şi aceasta se vede cel mai bine pe un suflet fragil şi nesigur cum este un copil cu probleme.

Aici se opreşte povestea lui M. Sper ca de aici să înceapă povestea lui Mihai...indiferent ce urmează pentru fiecare din noi în continuare, ne vom ajuta unul pe altul ca şi până acum în drumul pe care îl avem de făcut. Ne vom ajuta unul pe altul să creştem...

Eight months revenge

"Revenge" are două sensuri: "răzbunare" şi "revanşă". Din cele două sensuri, primul este ca şi inexistent pentru mine, însă al doilea îmi spune foarte mult. Eşecurile dureroase, unele nemeritate, mă fac să încep să calculez imediat posibilitatea de revanşă: simbolică, dar cu rol important în echilibrul interior...În cazul lui M., revanşa este necesară în mod strategic, pentru a-i menţine şi reconstrui bruma de încredere pe care o are în el însuşi.

Aşa am ajuns săptămâna trecută, la patinoarul de la Liberty Mall...am început să o calculez de când s-a întâmplat evenimentul-semnal al regresiei, acum opt luni. Vocile de pe lângă mine au fost întotdeauna rezervate în legătură cu proiectul ăsta. Şi eu sunt de acord cu ele, M. are o memorie afectivă puternică şi revenirile în locuri în care a suferit sunt periculoase. Însă, intuiţia îmi spunea că are mare nevoie de revanşa asta! Aşa că ne-am dus...cu No7 ca însoţitor, fără să îl pun în temă absolut deloc cu istoria relaţiei cu locul respectiv. Am găsit patinoarul aproape gol (erau doar două-trei fetiţe însoţite): au reuşit să patineze un interval de timp suficient, fără incidente. Pe măsură ce se scurgea timpul, îl vedeam de la distanţă pe M. cum se crispează retrăind evenimentul de acum opt luni (sau altele asemănătoare) şi cum încearcă să se descarce prin gesturi stereotipe şi ticuri nervoase. Când au ajuns la 20 de minute am oprit exerciţiul, iar No7 a plecat la maşină: M. s-a destins şi a cerut "pizza". A fost 1 la 1 pentru noi...

I forgive you....

Acum câteva zile M. m-a surprins cu o declaraţie spontană (în condiţiile în care în ultima vreme ecolalia a depăşit atât de mult vorbirea spontană încât sunt greu de izolat răspunsurile pe care le dă la programe). Un alt element de surpriză a fost că la el transformarea reciprocă (transformarea persoanei la verbe şi pronume, în cazul unei conversaţii) se face rar şi greu. Mi-a spus (venisem de afară, consuma încet un pahar cu apă): "Te iert. Nu te supăra. Nu plânge" ... mă privea insistent, atent la reacţiile mele.

Am plecat în altă cameră ca să nu vadă că îmi vine să plâng. Este adevărat că i-am cerut de multe ori iertare fără să îi explic de ce...numai gândindu-mă la toate deciziile greşite pe care le-am luat şi care ne-au costat pe amândoi, la terenurile mişcătoare pe care am păşit fără să mă gândesc prea mult, la experimentele pe care le-am făcut din disperare şi care apoi nu au avut cale de întoarcere, la greşelile pe care le-am făcut în terapie, la lucrurile de care ar fi avut nevoie şi pe care nu am putut să i le ofer...

Dar mai mult decât atât, simt capacitatea lui de a ierta pentru că ştiu că el îi iartă pe toţi. Pe toţi cei care îl exclud, pe toţi cei care îl ignoră, pe toţi cei care nu vor să îi dea nici o şansă.

Autistic child and reliable bases

(Avem o perioadă ceva mai liniştită. S-a rărit urcatul pe bibliotecă şi comportamentele negative. A apărut şi No6, o nouă membră a echipei, care va începe de mâine trainingul.)

M-a captivat luna trecută o carte pe care o citeam pentru altceva, Soluţionarea conflictelor şi creşterea performanţei. Mă gândeam, pe măsură ce citeam, că de fapt cartea mi-ar folosi mai mult pentru M. decât pentru cei la care mă gândisem iniţial.

Una dintre ideile care mi-au plăcut a fost aceea a bazelor sigure. O bază sigură este o persoană la care un copil poate apela în orice moment - cineva cu care se pot crea legături afective puternice şi necondiţionate, legături care joacă mai târziu un rol important în integrarea socială a copilului devenit adult (pentru că legăturile din copilărie creează premisele pentru crearea legăturilor de la maturitate).

Copilul autist are nevoie mai mare de baze sigure decât ceilalţi copii, pentru că este foarte nesigur pe el şi nu are cum să creeze alte tipuri de legături. Este important ca părinţii să îl accepte aşa cum este (or, mulţi părinţi, implicaţi sau nu în ABA, nu acceptă copilul decât dacă "se recuperează") altfel copilul nu are sprijin afectiv în perioada grea a recuperării.

Problema mi s-a părut evidentă mai ales în cazul meu şi al lui M. - eu sunt singura bază sigură pe care o are, singura pe care poate să îşi construiască legătura cu lumea. În ultima vreme am observat pe propriile contacte veridicitatea teoriei - copiii care au crescut fără unul dintre părinţi au o problemă cu legăturile afective pe care le creează ca adulţi: fie se feresc de relaţii, fie cer constant atenţia şi siguranţa care le-a lipsit, fie nu pot acorda afecţiune în măsura în care o primesc.

O extrapolare interesantă a ideii o reprezintă extinderea la mediu: pentru copiii fără probleme, lumea exterioară familiei ajunge încet - încet să fie o bază sigură. Pentru copiii cu probleme, însă, lumea exterioară îi respinge, nu pot găsi nimic pentru crearea legăturilor, şi se întorc la bazele sigure, adică în familie. Atunci, recuperarea devine cu atât mai grea...

Autism and relationships (III)

Există şi o categorie de relaţii în legătură cu care "cerul" este mai senin în ceea ce priveşte evoluţia lor: relaţia între copiii de pe Autism Planet şi fraţi. Am cunoscut în ultimii trei ani nişte familii deosebite care şi-au recuperat sau îşi vor recupera copiii...în afară de părinţii lor şi de transformările prin care au trecut aceştia, m-a impresionat relaţia între copilul cu probleme şi fratele/sora fără probleme. Această relaţie demonstrează potenţialul deosebit al copiilor de a înţelege şi ajuta pe copilul care vine de pe altă planetă. (Asta îmi arată şi rolul pe care îl au copiii în general în recuperarea copilului cu probleme, în ipoteza în care situaţia li se prezintă la un mod firesc şi tolerant: ei au mult mai mult curaj şi mai multă generozitate decât adulţii. Dar, pentru că ei copiază comportamentul adulţilor, atunci când coinstată în mediu indiferenţă sau respingere faţă de "copiii ciudaţi" pe care îi văd în parc, procedează la fel.) Revenind la relaţia din familie, ei îl acceptă şi îl ajută extraordinar de mult pe fratele/sora cu probleme să se recupereze - fie manifest şi conştient (dacă sunt mai mari) fie prin simpla lor prezenţă şi interacţiune (dacă sunt mai mici). Am şi câteva cazuri:
- D., sora mai mare cu un an a unei fetiţe diagnosticate la aproape doi ani cu autism: am văzut casete în care toată familia să juca şi trăgea de copil să spună cuvinte. Era o atmosferă deosebită la care nici un copil, oricât de desprins de lume ar fi fost, nu ar fi putut să reziste.
- D., sora mai mică cu un an a unei fetiţe care este aproape recuperată: un spirit voluntar şi energic, tovarăş de joc permanent pentru sora ei şi factor de relaţie simetrică.
- M. , sora mai mare cu trei ani a unei fetiţe care face ABA: a învăţat principiile ABA "din mers" şi aplică instantaneu orice se poate ca să o stimuleze pe sora ei.
Probabil am o nostalgie pentru că, orice aş face, nu am de unde să îi dau lui M. darul preţios al fraţilor (verilor) şi prietenilor. Aceasta a fost problema lui dintotdeauna: nu atât că a venit de pe o altă planetă, cât faptul că trecerea lui pe această planetă a fost până acum singur, doar cu mama. Este un blestem? O soartă crudă pe care trebuie să o învingem? Cine mai ştie...