Diffusional training

Este prima oară când recurg la acest tip de training - trainingul prin "transmitere" de la un tutore la altul. Nu o consider o metodă bună, pentru că de fapt liderul de echipă are misiunea să o coaguleze şi să ţină legătura cu toţi membrii ei. În al doilea rând, în felul acesta cunoştinţele se transmit diluate, şi conţinuturile pot să fie denaturate. În al treilea rând, toţi tutorii vor proceda "la indigo", rolul lor se va configura uniform, fără variaţii şi creativitate.

Dar, sunt obligată să procedez astfel. No7 este, aşa cum mi-am propus de multă vreme, de genul masculin. Aşa stând lucrurile, M. şi-a luat măsuri speciale de precauţie până să se lămurească ce este cu noul venit. Chiar gesturi normale, adresări limitate de întrebări sau de cuvinte i s-au părut agresări. Din cauza asta, a fost primul caz în care am intervenit chiar în perioada de probă, pentru că lucrurile ameninţau să se deterioreze accentuat. Aşadar, instrucţiunile pentru No7 au fost: să stea în expectativă, să iniţieze foarte rar contacte sau invitaţii, să îşi moduleze comportamentul în funcţie de spaţiu (teama apare mai des în spaţiu închis şi mic decât deschis) şi doar să primească iniţiativele de comunicare ale lui M. atunci când apar.

În mod corelativ, însă, am stabilit nici să nu vorbim în prezenţa lui M. ca să nu se declanşeze reacţiile adverse pe care M. le-a mai arătat până acum în prezenţa personajelor de genul masculin. Asta a însemnat că trainingul s-a făcut mai mult prin materiale scrise, citit pe Internet, răspunsuri scurte la întrebări, şi asistenţa lui No5.

Zis şi făcut...după două săptămâni, sunt semne bune. Se pare că M. a înţeles că nu este nici o ameninţare din partea noului membru al echipei (iar ăsta este primul meu obiectiv: ca M. să creadă că genul masculin poate să-i fie şi prieten, nu numai adversar).

Team dissolution

Se pare că atât eu cât şi M. avem de plătit greşeli din alte vieţi :). Sau poate că vibraţia acestei toamne face să se destrame toate proiectele şi să se dezbine tot ce încearcă să capete o unitate...

La începutul fiecărei toamne, începând din septembrie, încerc să mă asigur că o să fim acoperiţi pe zona "echipă". Că vor fi minim doi oameni stabili, că o să am acoperite ieşirile obligatorii la serviciu şi încă ceva pe lângă, că acoperă tot anul până iunie şi nu sunt dintre cei care şantajează, lucrează superficial sau dezertează.

Dar acum nu mi-a mers...spuneam că în afară de No5 am recrutat pe A., care lucrează la un alt copil din cartier, şi pe I. din prima noastră echipă, care este shadow în altă parte, pentru un part-part time (adică venit o dată-de două ori pe săptămână). În afară de asta, ca să mai populez casa, am adus şi o menajeră cu 3 x 3 ore pe săptămână. Menajera ajuta indirect, îl mai implica pe M. la curăţenie şi gătit, şi era o soluţie pentru eventuale întârzieri.

Ei bine, şi în aceste săptămâni cu muncă grea s-a diluat tot...menajera a dispărut în ceaţă fără să anunţe, I. mi-a dat un mesaj că are prea multe ore la copilul celălalt şi renunţă la noi, iar A. a fost plecată la Paris cu prietenul şi nu a dat nici un semn de când s-a întors...în condiţiile acestea, relaţia lui M. cu No5 s-a "înmuiat" complet. No5 este mai mult o tovarăşă de plimbare şi de joacă pentru M. decât un terapeut care urmăreşte nişte obiective. Acum, încotro?

The role of an international coordinator (I)

Ironia sorţii face că tocmai acum, când a venit coordonatorul internaţional, echipa să fie mai dezlânată şi mai incertă ca niciodată. De fapt, este pretenţios să spun "echipă" pentru că nu este decât un singur om stabil în ea, No5, care a lucrat tot anul trecut şi s-a angajat că va lucra şi anul acesta. Pe lângă ea, de nevoie, am rugat un tutore care a lucrat cu ea în alt loc să ne acorde măcar şase ore săptămânal. Însă, după ce a primit un minim de instruire (prea puţin, ea vine dintr-o echipă unde se face modelul Lovaas şi partea de început, aşa că diferenţele sunt mari) a venit cu vestea că orarul ei este foarte încărcat şi nu vrea să lipsească deloc de la facultate...nu oferă decât două-trei ferestre, total insuficiente, aşa că nu ştiu cât ne va folosi pe viitor. Pe lângă ele două, există în zonă şi I., din prima echipă care a lucrat cu M. A dat un telefon să mai întrebe ce mai face M. şi i-am spus că o să am nevoie de însoţitori... ea are deja experienţă destul de mare, a lucrat până acum în două echipe cu coordonare internaţională. Însă memoria lui M. este crudă. Nici nu a intrat bine pe uşă şi l-am simtit procesând amintiri de acum trei ani ...ieri au revenit şi primele provocări, cu răspuns corect însă din partea ei.
Aşadar ce rol poate să aibă consultantul internaţional într-o echipă, fie ea şi una între ghilimele, cum este cea de acum?
- creează motivaţie: mi-au spus după prima parte a workshopului de ieri că sunt impresionate de nivelul ei profesional (probabil, cu dorinţa de a se perfecţiona şi ele);
- schimbă perspective: pentru cele două membre "proaspete", Verbal Behavior şi abordarea funcţională sunt total noi;
- construieşte/întăreşte unitatea: după ce a plecat consultanta, au inventat spontan un joc de grup cu M. la care el s-a pliat foarte bine (ehei! cât mă chinuiam acum trei ani să se joace cineva cu M. după şedinţe :) )
- subliniază priorităţile: cum era corect, accentul a fost pus pe cele mai mari probleme, pe cele care împiedică integrarea socială a lui M.;
- creează "impulsul" (asta se referă mai ales la mine...): de multe ori, un consultant, indiferent din ce domeniu, îţi spune lucruri pe care le ştiai şi le simţeai, mai ales dacă te documentasei solid pe o temă. Însă formularea obiectivă şi pragmatică a unor concluzii creează impulsul şi obligaţia de a acţiona.

Types of training for the new members

Se spune că transmit cunoştinţe şi formez abilităţi de mai mulţi ani. Totul ţine de metoda pedagogică şi de experienţa în interacţiunea cu cel care vrea să înveţe. Totuşi, când este vorba de analiza comportamentală, nu există o formulă consacrată. Până acum le-am încercat pe toate, dar încă nu sunt mulţumită. E clar că am experimentat diversele formule în situaţii diferite (în diferite momente ale terapiei şi evoluţiei copilului) şi cu oameni diferiţi (aş putea să spun că tot analiză comportamentală a fost, am adaptat stilul de predare la specificul lor...). Fapt este că în cazul unei echipe ABA ţi-ai dori să fie o eficienţă maximă şi dacă se poate în trei zile să integrezi pe noua venită. Dar asta nu se poate niciodată...Să reţin totuşi în câte feluri se poate face un training ABA:
- lecţie clasică (era clar care este "cursul" şi care "seminarul": aşa am procedat cu prima echipă, pentru că nu aveam eu însămi unele lucruri clare în minte şi preferam să urmez materialele îndeaproape);
- discuţie vag directivă, mai mult adaptare a cunoştinţelor şi prezentare a caracteristicilor copilului (pentru No2, care deja era instruită);

- predare de elemente esenţiale plus direcţionare spre programe şi metode noi de lucru (pentru No3, care urma să fie prima care lucrează în cadrul nestructurat, pentru generalizare);
- stil lecţie intensivă + demonstraţii ale mele sau ale celorlalte(anul trecut cu No4), apoi practică supravegheată timp de o săptămână;
- stil lecturi şi povestire (anul acesta cu No5 - a fost prima dată când am folosit istoria terapiei noastre ca pretext şi fundal al predării);

- stil lecturi, materiale video şi demonstraţii: aşa se desfăşoară acum cu No6.

Mă surprind pe mine însămi că am schimbat formula trainingului în numai o lună, însă aceasta pare să fie cea mai potrivită pentru No6. La început am avut impresia că va prinde greu elementele importante, dar nu a fost deloc aşa. Din timpul probelor a avut intuiţia a ceea ce ar trebui făcut cu M., şi a făcut un fel de generalizări pe expresiv acordând recompense sociale (şi materiale, la sfatul meu -m-am gândit să încep deja "asocierea tutorelui cu recompensa" dacă tot mergea proba aşa de bine). Astăzi, când ar fi trebuit să fie prima predare, a venit cu "lecţia învăţată" şi cu noţiunile clare. A spus că faţă de ce a învăţat ea la modulul de psihopedagogie materialele astea au fost o plăcere (erau materialele pe care le-a pus shakalu în circulaţie pentru părinţi acum trei ani). (Cred şi eu că au fost o plăcere, de mă gândesc la ce figuri plictisitoare predau prin facultatea ei :) ) Aşadar, după ce M. s-a dat jos de pe bibliotecă, unde s-a urcat cum a văzut-o (! şi dispăruse comportamentul ăsta de câteva zile!) am preferat să lucrăm alternativ în stil generalizare şi să comentez cum proceda ea. A ieşit relativ bine şi a plecat încântată...sper ca acum să nu creadă că doar asta a avut de învăţat :) )

-

Enthusiastic feed-back and the results of therapy

În ultima vreme mă gândesc din ce în ce mai mult la rolul entuziasmului în terapie. Poate capacitatea de a crea/mima entuziasmul ar trebui să fie prima în "fişa de post"...Ieri am lucrat cu M. o sesiune la masă, după o lungă perioadă în care la masă a lucrat doar cu tutori. În afară de observaţii preţioase pe care le-am făcut cu privire la programe (de exemplu, programe care nu merg pur şi simplu, ori sunt prea grele ori promptul e insuficient, cum ar fi Counter Questions) şi în afară de faptul că observaţia la masă e mai bună decât observaţia pe camera de filmat (pentru că totuşi filmarea e de la distanţă, nu se pot vedea de aproape reacţiile şi expresia copilului care spun foarte mult despre motivarea şi siguranţa/nesiguranţa cu privire la unele sarcini)...Poate cea mai importantă observaţie (deşi nu e prima dată când o fac) se leagă de rolul entuziasmului în terapie. Probabil că asta a fost ceea ce i-a lipsit cel mai mult lui M. în ultimul an. La masă am încercat să îl laud mai mult (cam ca acum doi ani când era foarte frustrat şi nesigur şi încercam să îi fac galerie "ca la stadion" ca să îl fac să răspundă cumva)... părea surprins, în perioada lungă în care a lucrat cu No2 s-a dezobişnuit total de laudele exagerate.
Îmi amintesc, tot de acum doi ani (mai 2006) o sesiune în care nu a vrut cu nici un chip să se aşeze la masă. Exasperată, m-am prefăcut că plec şi l-am lăsat cu tutorii (erau No1 şi M1). Ascultam la uşa de la intrarea apartamentului şi am auzit, după o serie de proteste energice, cum încep trial-urile la care copilul răspundea corect (auzeam un şir de Bravo) însă laudele erau făcute pe un ton convenţional şi tern...ar fi fost important ca, atunci când a devenit cooperant, copilul să fie încurajat mai mult. La prima pauză intru şi le întreb de ce îl lăudau aşa de anemic. Nu răspundea corect? Ba da, au încuviinţat ele. Dar când l-am luat pe sus să îl aşezăm pe scaun ne-a lovit pe amândouă. Păi probabil că s-a speriat când l-aţi luat pe sus şi s-a apărat şi el cum putea, le spun eu. Însă dacă la apariţia comportamentului adecvat nu îl încurajăm ceva mai apăsat, comportamentul acela pozitiv nu are cum să fi întărit. Păi da, dar dacă noi nu simţim entuziasm? Atunci trebuie să îl mimaţi, le răspund. A, atunci ABA asta e mai mult un fel de teatru, îmi spun ele dezamăgite. Da, jucăm şi teatru dacă este nevoie, le spun destul de tranşant. Trebuie să urmăm obiectivele stabilite, indiferent de starea noastră psihică la un moment dat.
Acesta a fost momentul de atunci...însă o idee care s-ar putea adăuga este că nici entuziasmul forţat pe termen nedefinit nu motivează copilul. Indiferent de gradul de afectare, el simte dacă cineva se bucură din suflet sau nu, deci mimarea entuziasmului nu merge decât pe perioade scurte de timp. Observ că, şi în alte echipe, se merge pe un Bravo convenţional, pe un ton ceva mai ridicat şi o volubilitate care nu neapărat că este contraindicată, dar nu înlocuieşte entuziasmul autentic. Nu se vor recupera decât acei copii la care tutorii doresc, pe lângă părinţi, recuperarea copilului, din tot sufletul...şi nu pierd nici un prilej să îi transmită acest lucru.