A celebration day

Dimineaţa e călduţă, cu un vânt uşurel care mă remontează. Mergem rapid la Piaţa Romană, rezolvăm expeditiv cu banca (ieri nu ne-au primit dosarul la Protecţia Copilului, ne-au trimis pe caniculă să luăm extras de cont de la Raiffeisen (?!)) şi apoi îl iau pe M. de mânuţă spre un coafor de pe o stradă lăturalnică. Tunsul şi coafatul ţin loc de psihoterapie...M. mă aşteaptă cu o răbdare de care nu îl crezusem capabil

(...)Ne urcăm într-un autobuz cu aer condiţionat în care M. trage un pui de somn până aproape de casă. Simt nevoia să îmi iau un cadou. E ziua mea azi... Nu mă pot hotărî între un buchet de trandafiri şi unul de gerbera şi le iau pe amândouă. După două ore, plecăm din nou. Înapoi la dosarele nesfârşite pe care trebuie să le răs-depunem şi să le completăm. În faţa ghişeului, încă două xeroxuri de făcut, apoi înapoi. Pe lângă mine, M. îşi aminteşte brusc de tatăl lui, pe care nu l-a mai văzut de şapte ani, şi mă trage de mânecă...”Tata a plecat. Tata a plecat.” „Da, aprob eu, tata e plecat, puişor.”

Funcţionara, în timp ce capsează dosarul, continuă o discuţie mai veche cu cele dinăuntru: „Este o prostie să crezi că un bărbat poate fi numai al tău. Înseamnă să nu gândeşti, să ai un coeficient scăzut de inteligenţă.” M., prinzînd frânturi din conversaţie, spune şi el, vesel: „Nu gândi! Nu gândi!”. În fine, după înţeleapta plasare a dosarului în teancul de hârtii de aprobat, aflăm cu stupoare că drepturile băneşti pentru M. vor veni abia pe 20 octombrie....statul-duşman, în care trebuie să chinuieşti un copil bolnav pe cincisprezece- douăzeci de drumuri, ca să capete nici un sfert din ce cheltuieşti cu el într-o lună...ţara în care primeşti totul ciuntit pe jumătate, pentru că „nimic nu se dă retroactiv!”.

Ies, cu M. de mână, spunându-i...”lasă, dragul mamii...ne dă Doamne-Doamne banii aştia înapoi din altă parte...”El mă aprobă, serios şi convins. Îmi amintesc din nou că e ziua mea azi şi intrăm la primul restaurant cu terasă pe care îl vedem, ca să sărbătorim. Azi e dezlegare la peşte şi e momentul să mâncăm ceva bun...file de şalău pane pentru M. şi salată de ton pentru mine – să le putem schimba dacă nu îi place. Dar, după cum bănuiam, ambianţa aerisită şi foamea îl fac să se comporte ca un copil-exemplu.

După asta (deja este nor şi o răcoare plăcută) mai facem o haltă în parcul de la Răzoare, unul din parcurile „interzise” cu doar două-trei luni în urmă, pe vremea depresiei. Sunt doar câţiva copii, restul au fugit în casă să nu îi prindă ploaia caldă care a început să cadă, şi este un moment potrivit pentru M. să exerseze la aparatele de sport. În linişte, mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut o minune cu M. şi ne-a îngăduit să ajungem din nou aici...

Summer party

Astăzi am fost la petrecerea unui copil recuperat din cartierul nostru, la MacDonalds. Evenimentul a avut loc şi acum un an, tot la Mac dar in altă locaţie. Ei bine, un an în care s-au întâmplat multe...în primul rând, acum petrecerea a avut altă dimensiune, mai mulţi invitaţi dar şi un alt palier de vârstă (şi de terapie). Între invitaţi, cele două perechi de gemeni, faimoase deja (cei trei din spectru, recuperaţi sau aproape): ca întotdeauna, greu de deosebit fraţii între ei :).

Ceea ce ar fi frapat pe oricine era că, deşi a fost o petrecere cu copii din spectrul autist (majoritatea) nu părea deloc să fie o reuniune de copii cu probleme. Este clar că la toţi copii, acest an de ABA a adus foloase majore (de exemplu C., care anul trecut nu avea deloc contact vizual şi privea numai pe geam afară, acum vorbea destul de legat şi nu mai era tensionat).

M. ne-a oferit surprizele plăcute pe care le oferă în asemenea ocazii şi s-a comportat exemplar, atât la dans şi loc de joacă cât şi la masă. Cine l-ar fi văzut azi, s-ar fi îndoit că este acelaşi copil de acum două luni...

Meeting with officials

Proaspăt întoarsă de la întâlnirea cu reprezentanţii guvernului (http://invingemautismul.ro/evenimente.php), nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez. Să mă bucur - pentru că este prima dată când reprezentanţi ai celor mai importante instituţii şi autorităţi şi "beneficiari" (ONG-uri şi părinţi) se întâlnesc la o "masă rotundă" pentru a discuta ce este de făcut în problema autismului. Să mă întristez - pentru că îmi dau seama cu ce încetineală sauriană se vor mişca lucrurile...şi pentru M. s-ar putea să fie prea târziu. Dar în fine, m-am implicat pentru că schimbarea trebuie să înceapă de undeva - şi poate să funcţioneze şi pe principiul "dă mai departe"...

Concluziile întâlnirii vor fi vizibile de mâine în presă, dar nu despre concluzii şi despre metoda găsită de FDSC şi CRJ (cea mai bună - grupul de lucru mixt) voiam să vorbesc. Ci despre punctul în care suntem, ca dialog între beneficiari şi prestatori. Patologiile organizaţionale sunt mult prea puternice, iar inerţia instituţională are o intensitate atât de mare, încât mă întreb dacă se vor vedea rezultate concrete.

Rezum aici mesajele (ca profesionist mă interesează mesajul transmis de fiecare în parte :) ):

a. ANPDC: Nu putem să separăm problema copiilor autişti de problema copiilor cu dizabilităţi în general (am mai observat atitudinea asta în alte situaţii, este metoda perfectă de a amâna la infinit rezolvarea unei dileme - iar autismul tocmai de asta are nevoie,să nu mai fie considerat "la un loc" cu alte dizabilităţi). Părinţii care au obţinut rezultate cu copiii pot să împărtăşească din experienţa lor şi direcţiilor care lucrează cu copiii cu probleme (aici altcineva, membru ONG, a observat ironic că situaţia ar trebui să fie invers...)

b. ANPH: Lucrăm la noul contract cadru, care va permite îmbunătăţirea situaţiei în asistenţa copilului cu autism (aici nu mi-a plăcut să aud că vechea problemă a încadrării adultului autist ca schizofren încă mai există :( );

c. Ministerul Educaţiei: Autismul "a venit peste noi", dar şcolile speciale au disponibilitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor părinţilor. Şi şcolile speciale au terapii adaptate. (Aici au fost mai multe comentarii ale părinţilor, în special în legătură cu lipsa de mecanisme pentru integrarea copiilor în sistemul preşcolar şi şcolar, despre inadecvarea şcolilor speciale actuale pentru recuperarea copilului autist, despre modelele mai suple şi personalizate practicate în străinătate şi în fine, despre lipsa de informare a cadrelor didactice şi slaba pregătire a instructorilor de sprijin).

d. Ministerul Sănătăţii: Intenţionăm să achiziţionăm un pachet de instrumente moderne pentru diagnosticarea şi evaluarea progreselor în terapia copilului cu autism. Formarea terapeuţilor trebuie monitorizată minuţios, este o răspundere să încredinţezi un copil cu probleme unui terapeut.(Ideea asta cu monitorizarea nu mi-a sunat bine - riscăm să ne împiedicăm din nou în hârtii, când în acest domeniu este o lipsă de resurse umane atât de mare...). În loc să înfiinţăm noi centre, mai bine le folosim pe cele pe care le avem. (Care sunt centrele pe care le avem? În spaţii vechi, improprii, insuficiente, afumate şi la propriu şi la figurat...).

e. Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale: Pentru formarea terapeuţilor există fonduri structurale, să oferim sprijin familiilor să le acceseze. (Aici nu mai trebuie să povestim, cred, despre lipsa mai veche a know-how-ului în scrierea unei cereri de finanţare şi despre dificultăţile de a implementa un proiect - asta la general vorbind, fără a ne mai referi la lipsa de timp a unei familii care face ABA).

Cum spuneam, nu ştiu dacă ar trebui să mă bucur sau să mă întristez...poate că nici una, nici alta. Oricum sunt lucruri care sunt departe de M. Mai bine să mă întreb ce pot să fac să urnesc terapia asta din platoul în care zace de luni de zile...

"Drinking a cofee": about public strategies against autism

Cafeneaua publică de miercuri (despre care nu am apucat să povestesc până acum) a fost de departe cea mai importantă manifestare a societăţii civile româneşti în problema autismului. Nu numai prin buna organizare, prin atmosfera generatoare de idei şi prin prezenţa unor oameni care au ieşit întăriţi din confruntarea de până acum cu autismul (şi spun asta gândindu-mă atât la terapeuţi cât şi la părinţi) ci mai ales prin scopurile ambiţioase pe care şi le-a propus.

Cred că oricine dintre părinţii care nu au fost prezenţi s-ar fi regăsit în cele ce s-au spus la această întâlnire. Însă motivul pentru care au fost prezente doar 40 de persoane este unul inteligibil: nu se pot genera idei după modelul "cafenea publică" decât cu un număr restrâns de persoane...aşadar a operat selecţia.

Ceea ce m-a întristat însă şi mă întristează în continuare este clivajul între spaţiul real şi spaţiul virtual. Ştiu că în virtual suntem doar nişte username-uri şi este greu să trecem de la username la cineva care are corp şi figură şi să schimbăm tipul de relaţie şi de comunicare. Totuşi, de câte ori treci din virtual în real, aceeaşi experienţă se repetă: te trezeşti că oameni pe care îi considerai ca pe nişte prieteni te privesc cu indiferenţă sau nu te mai ţin minte deloc...pentru ei forumul a fost doar o experienţă, au intrat, au scris o poveste şi au plecat; tu însă ai plâns pentru ei şi pentru copilul lor. Acestea sunt diferenţele între oameni :(

Revenind, evenimentul de miercuri mi-a plăcut şi dintr-un alt punct de vedere: a reunit membri ai ONG, terapeuţi şi părinţi "de aceeaşi parte a baricadei" (aşa cum şi trebuie să fie de fapt) s-au lăsat de-o parte controversele şi neînţelegerile pe care le-am văzut sau despre care am auzit de-a lungul timpului. A ajutat şi formatul întâlnirii, însă mă gândesc că întotdeauna uniunea şi comunicarea sunt semne de maturizare pentru un grup social...

ABA workshop with ABC experts (II)

Mai interesantă partea a doua din înregistrări (părţile 4-7 care au cuprins şi întrebările adresate de părinţi). Cu prilejul acesta am văzut că în audienţă erau părinţi avizaţi (pot să presupun din întrebările pe care le-am auzit, publicul nu se vedea pe înregistrare). Totuşi! chiar avizaţi fiind, am remarcat deficienţa obişnuită în zona comunicării: când puneau o întrebare nu dădeau toată informaţia, şi ar fi fost important (de exemplu, ce vârstă are copilul, dacă face sau nu face ABA. este nonverbal, comportamentul respectiv are o frecvenţă foarte mare etc.) astfel încât vorbitorii răspundeau considerând situaţia de ansamblu şi nu pe cea particulară. Răspunsurile date mi s-au părut logice în contextul analizei comportamentale: observaţia că la un comportament autostimulativ trebuie stabilit contextul în care e permis şi cel în care nu e permis, sau observaţia că nu există copil la care să nu existe recompense, ele trebuie doar descoperite. Sau, trebuie stabilit dacă un comportament este deranjant cu adevărat (exemplu: împiedică activitatea la clasă), doar în acest caz să se targeteze eliminarea.
Alte observaţii pe care le fac în legătură cu întrebările care s-au pus:
- O întrebare gen "ce o să mă fac când o să aibă comportamentul respectiv (aplaudat stereotip) şi la şcoală?" (fără să precizeze vârsta copilului) - nu îşi are sensul decât dacă începe şcoala peste o lună. Dacă nu, comportamentele copiilor se schimbă în mod natural, se înlocuiesc, se transformă (nu se poate prezice comportamentul şi starea de ansamblu din 2009 pe baza elementelor din prezent).
- Recompensele neconvenţionale (gen recompensa vizuală: revista preferată) îi încurcă pe părinţi în mod justificat (sunt mai greu de gestionat). Însă nu putem niciodată pune semnul egal între autostimulare şi recompensă! Recompensa este un element controlat de către tutore/părinte, or autostimularea nu poate fi controlată (nu se controlează momentul declanşării). În al doilea rând, folosirea autostimulării ca recompensă (gen "go ahead, flutură din mâini") poate duce la dezvoltarea ei.
- O constatare gen "nu mai e valabil nimic, nu mai vrea nici o recompensă"...nu înseamnă decât că toţi copiii se schimbă. Ceea ce este o recompensă la un moment dat poate să nu mai fie o recompensă peste un an. Nici nouă nu ne place un anumit lucru pentru toată viaţa!
- În fine, pauza recompensei pozitive trebuie folosită cu discernământ: dacă îi tăiem toate recompensele sau pe cele mai dorite s-ar putea să reacţioneze şi el "tăind" toate comportamentele pozitive, deci este bine ca balanţa să încline spre recompensele existente. Această greşeală o fac adesea şi părinţii adolescenţilor fără probleme - şi duce de obicei la "tăierea" comunicării.
În continuare au lipsit exemplele concrete legate de comunicarea funcţională, dacă workshopul ar fi fost acum doi ani aş fi fost nelămurită pe acest subiect. În linii mari am înţeles insistenţa pe flexibilitate şi funcţionalitate şi sunt de acord, însă din experienţă pot să spun că acestea sunt cel mai greu de "regizat"(pentru că trebuie totuşi o regie care însă să menţină "cadrul natural"). Pentru multe familii/echipe fără experienţă cadrul acesta "natural" tinde să se transforme în animaţie fără scopuri clare.
Above all, mai interesant că s-a oferit părinţilor o mostră de gândire extrem de practică, în stil american. În spatele fiecărui comportament stă altceva, şi este important să se descopere ce anume. Pentru asta trebuie multă psihologie...studiată cu rezultate atât de mediocre în facultăţile româneşti.
(Pentru M. am reţinut din toată povestea asta TAG system, care mi se pare foarte util - nu ştiu cum ar trebui fabricat dispozitivul. Nu ar strica să îl introduc, pentru că a ajuns să ia orice formulă folosită în locul unui "nu", oricât ar fi de paşnică, drept un reproş la care răspunde cu o formulă fixă prin care "se ceartă singur" : "Joacă-te frumos! Să te porţi frumos!" Feed-back-ul pe care l-a primit în sesiuni a fost întotdeauna cât se poate de neutru, dar el se autoevaluează singur: nu are nevoie de evaluările noastre pentru că le are pe ale lui proprii).

ABA workshop with ABC experts (I)

Am reuşit de-abia săptămâna aceasta să văd prima parte din înregistrările cu sesiunea deschisă de acum o lună, de la workshopul organizat cu cei de la ABC...
Eu nu am participat deloc, nici măcar sesiunea deschisă de duminică, pentru că am avut foarte mult de lucru săptămâna aceea, iar duminica nu aveam (nu am nici acum) pe nimeni disponibil să stea/lucreze cu M. ca să am libertate de mişcare. De altfel, citind programul prezentat, mi s-a părut că se vor prezenta noţiuni de iniţiere în ABA, familiare pentru cei care lucrează deja. Din ce am auzit nu a fost chiar aşa, s-au prezentat şi lucruri noi şi o perspectivă avangardistă pe alocuri (cum ar fi formatul terapiei sau generalizarea introdusă cât mai repede, în paralel cu programul curent).
Dacă aş ţine vreodată un seminar practic despre ABA în învăţământul superior mi-ar place să am o prezentare la fel de limpede şi plastică precum au avut ei...deci din punct de vedere didactic a fost o prezentare bună (dintotdeauna mi-au plăcut analogiile cu imagini în prezentare iar analogia dezvoltării copilului cu piramida este elocventă: de atâtea ori ne-am trezit şi noi cu baza piramidei în nisip!). Însă nu a fost o prezentare la fel de bună dacă ne gândim la audienţă (părinţi): termenii erau prea specializaţi şi nivelul conceptual prea ridicat astfel încât puteau înţelege doar părinţii cu studii superioare sau psihologii din sală. Un părinte de nivel intelectual mai modest nu ar fi înţeles mai nimic. De asemenea, unii termeni au fost fără acoperire practică: de exemplu, s-a definit comunicarea funcţională ca "una din laturile de bază a piramidei", ceea ce este adevărat, dar nu s-a dat nici un exemplu. Cei care lucrează cu copilul de mai mulţi ani pot să înţeleagă şi să îşi dea singuri exemple, cei cu copii mai mici sau care au început de curând terapia înţeleg mai puţin (îmi amintesc că m-am izbit de asta, primeam sfaturi de la psiholog "să îl învăţ totul într-un context funcţional" dar recomandarea rămânea golită de sens câtă vreme nimeni nu arăta concret despre ce este vorba).
Despre conţinut: m-a interesat prezentarea generalizării în cinci trepte, progresiv (idee nouă, pe care o descoperisem şi eu: în carte sunt mai multe tipuri de generalizări dar practic nu se pot aborda toate dintr-o dată): persoană, SD, stimul, locaţie, activitate funcţională, control social. Însă din ce am văzut eu în lucrul cu M., ordinea etapelor ar fi uşor schimbată: persoană, stimul, locaţie, SD, activitate funcţională, context social. Spun asta pentru că generalizarea de stimul se face într-un context cât de cât organizat (încă la masă sau în camera de terapie, există o "regizare" a momentului). Generalizarea de locaţie este progresivă şi ea: mai întâi se schimbă camera, apoi locuinţa (dar e bine să fie o locuinţă asemănătoare) apoi spaţiu închis dar diferit de o locuinţă (holul blocului) apoi spaţiu deschis...Deci cea de locaţie durează mai mult, e bine să se înceapă mai repede şi să se desfăşoare eventual paralel cu generalizarea de SD. La unii copii ar fi posibil să se facă generalizarea de SD înainte de cea de locaţie, aici trebuie o adaptare în funcţie de caz (nu văd etapele ca pe o succesiune rigidă ci ca orientare în construirea programelor de generalizare). Ultimele etape sunt greu de condus şi eu practic nu le văd realizate decât de experţi...care aici în România nu sunt (în continuare :( ).
Din ce aud din alte familii generalizarea sistematică nu se face sau se face foarte puţin, astfel încât dacă "studentul" generalizează de la sine, bine - dacă nu, nu ...

Autistic children and parties

Ieri am fost la ziua unui copil de-al nostru...la un Mac Donalds la marginea oraşului.
Ziua de naştere (de şase ani) a fost a lui R., un copil care face terapie de un an şi patru luni, cu rezultate foarte bune (de la complet nonverbal a ajuns să vorbească destul de bine). Pe cognitiv şi memorie stă excelent, ştie poezii şi poveşti...însă e în continuare retras şi se lasă greu socializat. Ca invitat a venit şi C., un alt copil de şase ani, care face terapie de trei luni; avea sensibilitate auditivă şi îşi ţinea mâinile mai mult la urechi. În afară de ei au mai fost două fetiţe şi un băieţel, mai mici şi fără probleme. Involuntar, copiii de pe Autism Planet s-au separat de ceilalţi şi stăteau destul de liniştiţi cu coroniţele lor pe cap, fiecare cu foaia de colorat în faţă: R. colorase perfect cîteva obiecte, M. a colorat cu insistenţele mele câte ceva şi el (neatent, a ieşit din contur), iar C. nu colorase nimic. Animatoarele (după au încercat să îi facă să interacţioneze, cu destul de puţin succes) stăteau deoparte şi îi priveau cu tristeţe.
Venisem la petrecere cu o strângere de inimă, întrebându-mă ce o să-i mai dea prin minte lui M....însă surpriză totală. Ineditul situaţiei l-a făcut să uite pe moment de comportamentele nedorite. S-a comportat ireproşabil la locul de joacă şi a gustat party-ul din toate punctele de vedere...a vânat tot ce se găsea pe masă (două porţii de cartofi şi un sandviş şi jumătate), l-a necăjit pe R. cu o jucărie, a imitat nonverbal pe toţi copiii, a cântat La mulţi ani cu adulţii şi a dansat cu copiii mai mici în cerc. La final a luat microfonul la karaoke şi a cântat şi el melodia (fals, fără cuvinte :) ).
(Astăzi, înapoi la oile noastre...după două locuri de joacă şi o pizza la Mall, nu a mai găsit nimic să îl motiveze ca să se poarte frumos şi, după ce a sărit în câteva bălţi ca să fie sigur ca ia tot noroiul, a pus o "frână" undeva între nişte blocuri. Tocmai se aşezase turceşte pe jos lângă un pom şi îşi adunase câteva beţe de salcie părând hotărât să nu mai plece de acolo vreo jumătate de oră, când fără să vreau, am găsit soluţia la "frâne". Mă aşezasem şi eu pe un gard, la câţiva metri, şi m-am gândit să îmi îndulcesc amarul cu o ciocolată Mars pe care întâmplător o luasem de la Mall. El nu m-a văzut imediat, era ocupat să bată cu beţele în asfaltul turnat recent. Deodată a ridicat ochii şi a rămas cu ei la batonul din mâna mea...în secundele următoare luasem startul ca la o sută de metri plat şi eram la vreo trei blocuri distanţă. În continuare îi indicam repere - un bloc, capătul aleii, maşina albă - şi când ajungeam la reper îi mai dădeam o bucaţică... Preţ de un sfert de ciocolată am ajuns la bulevard - apoi a văzut un nou loc de joacă şi a uitat să mai pună "frână". De la locul de joacă până acasă a mers frumos, aşa că după ce am intrat l-am mai servit cu două bomboane :). )

Campaign for autism and ADHD children on TVR1

Săptămâna aceasta am prins finalul unei campanii desfăşurate de TVR 1 pentru integrarea copiilor cu autism si ADHD. Am început să privesc emisiunea de miercuri cu o intenţie destul de critică dar de fapt m-a emoţionat până la lacrimi...Ce bine că s-a făcut această emisiune! Aşa de mare nevoie era de ea...
Într-un fel mă surprinde că eu şi M. am fost pe departe la originea acestui eveniment. Am fost ca o piatră care, căzând întâmplător din vârful muntelui, a provocat o avalanşă. Nu este bine să subestimezi niciodată paşii mici...paşii mici pot avea efecte spectaculoase.

Idei valabile care au fost subliniate în emisiune (mama din Constanţa a avut prezentarea cea mai bună pentru că a atins ideile cele mai importante - mă mişcă foarte mult părinţii care au copii deja adolescenţi şi au auzit prea târziu despre ce se putea face):
- există grade de afectare, unii sunt afectaţi mai grav, alţii mai uşor;
- autismul progresează astfel încât mulţi copii pot avea un potenţial bun la început dar dacă acest potenţial nu este folosit dizabilitatea ajunge în acelaşi punct ca şi la ceilalţi;
- există autism atipic şi note autiste (totuşi acestea nu au fost descrise şi definite, nu am auzit de la nimeni expresia "spectru autist" deşi ar fi fost mai corectă);
- lipsa frecventă a diagnosticării corecte şi neconcordanţa diagnosticelor;
- lipsa personalului şi a centrelor de terapie;
- lipsa resurselor şi informaţiilor;
- faptul că integrarea copiilor se face doar pe hârtie (reporterul care s-a dat părinte de copil autist a fost o fază tare de tot!);
- posibilităţile de integrare prin disciplinarea pozitivă (Daniela Martinescu);
- nu există curriculum adaptat şi program de intervenţie personalizată, la nivel de şcoli (mama care a întrerupt-o pe responsabila de la minister)
- centrele şi şcolile speciale nu au obiective clare privind recuperarea copilului (mama din Constanţa);

Limite:
- au lipsit doi invitaţi importanţi: doctorul Naghiu şi Damian Nedescu;
- doamna de la spitalul Obregia, exponent semnificativ al categoriei "doctori psihiatri de copii", a dat un tablou -şablon al afecţiunii ("are o lume a lui", are stereotipii, nu comunică...) dar de fapt avem mai des de-a face cu autism atipic şi cu note autiste (adică mulţi care se uitau la emisiune puteau în continuare să nu îşi recunoască copilul, noroc că au intervenit părinţi care au corectat-o) ;
- majoritatea sunt cazuri de autism regresiv, copilul pare normal până la un an-doi şi după aceea intervine un regres treptat, ceea ce poate din nou induce pe părinţi în eroare;
- nu s-a subliniat suficient că tabloul simptomelor nu este niciodată întreg de la început: sunt semne care pot fi destul de mici şi câştigă teren cu timpul dacă nu se intervine;
- nu s-a subliniat importanţa intervenţiei la vârstă mică şi posibilitatea recuperării integrale: nu s-a vorbit suficient de copii recuperaţi;
- nu s-a vorbit prea mult despre variante de terapie (despre homeopatie nu a spus nimeni nimic);
- ABA este în continuare prezentată ca o terapie foarte costisitoare (deşi există şi variante mai ieftine) ceea ce nu ajută la promovarea ei: banii vor fi în continuare invocaţi de toţi cei care nu vor să se deranjeze, părinţi şi instituţii;
- tipurile de ADHD prezentate de doamna psiholog Petrovai au fost neclare;
- nu s-a gândit nimeni la măsuri concrete care pot fi sugerate prin intermediul emisiunii;
- facultăţile de psihologie trebuie scuturate zdravăn pentru că nici una nu pregăteşte specialişti adevăraţi! toţi cei care există în clipa de faţă au învăţat meserie în familii, unele ONG-uri sau în centrul privat pe care îl ştim cu toţii;

Marina Almăşan a spus la un moment dat că autismul şi ADHD sunt probleme separate. Nu sunt separate, fac parte din acelaşi continuum...ambele au deficienţa de învăţare şi lipsa atenţiei ca nucleu central, dar la copiii autişti este mai intensă, se declanşează mai devreme şi le afectează structurile logice esenţiale, ceea ce duce ulterior la agravarea problemei. Copiii autişti pot avea în plus deficienţe senzoriale şi retard afectiv (adesea) care se dezvoltă/persistă independent de retardul cognitiv. Deci problema la autişti este mai complicată, însă nu este separată de ADHD.

Redactorul de la Radio a subliniat că nu există niciodată recuperare totală: poate ar fi bine cândva în viitor să se şi filmeze copiii recuperaţi (protejaţi ca în filmele care s-au difuzat) ca să se vadă că se poate...