Staying or leaving

Am văzut alaltăieri o emisiune pe B1TV cu Raza Ra, autoarea cărţii "12 ani şi 11 luni alături de fiul şi maestrul meu Manuel". Emisiunea mi-a adus aminte de carte...eu am primit-o de la o mamă mai încercată decât mine (mama lui S., 8 ani, IQ-32 la acea dată, nonverbal, hiperkinetic...) cu o recomandare superlativă. Când i-am dat-o înapoi, i-am spus că eu aşteptam altceva de la o astfel de carte...Acolo am citit despre o mamă care se refugiase în terapii complementare şi, căutând vindecare pentru copil, îşi reconstruise identitatea de sine devenind terapeut. Interesantă cartea ca dezbatere spirituală...numai că, din câte am înţeles, mama în cauză nu a petrecut prea mult timp lângă copilul grav afectat de autism pentru că intrase într-un circuit informal care o dusese prin toate colţurile lumii. Cea care s-a sacrificat efectiv a fost mama ei (tatăl copiilor plecase mai demult). Nu spun acestea ca să o judec, îmi dau seama acum, după ce am văzut emisiunea, că era şi foarte tânără când s-a declanşat autismul şi nu ar fi avut resurse de nici un fel pentru a-i face faţă. În plus, puţin a lipsit să nu am şi eu un traseu asemănător: la vremea la care am încercat terapii complementare cu M. se spunea că am abilităţi extrasenzoriale şi că ar trebui să mi le dezvolt (din fericire, nu am ales acest drum). Revenind la situaţia în discuţie, citind cartea m-am gândit la una din cele mai mari dileme în care se găsesc părinţii: "a pleca" sau "a rămâne"... Am pus ghilimele pentru că în acest caz verbele au nuanţe: unii pot să rămână fizic lângă copil dar să fie "plecaţi" sufleteşte pentru că nu văd copilul real, nu îl acceptă (îl văd tot pe cel din mintea lor, copilul pe care l-au "proiectat" şi aşteptat şi care este foarte diferit de cel real). Alţii pot să fie plecaţi fizic, dar să rămână conectaţi la copil (în această situaţie îl idealizează sau ajung să îl vadă ca pe o entitate exclusiv spirituală, aşa cum s-a întîmplat cu mama lui Manuel). Evident că cel mai bine este atunci când părinţii rămân lângă copil din ambele puncte de vedere...

A curious incident with the dog in the midnight time

Ieri am reuşit să termin de citit A curious incident with the dog in the midnight time de Mark Haddon (cineva mi-a spus că merită citită în varianta originală).
Este o carte despre fragilitatea interioară...despre cât de mult îi costă pe copii momentele de slăbiciune, greşelile, lipsa de responsabilitate şi curaj, deciziile pripite ale adulţilor. Şi pe copiii normali îi costă, însă la copiii care vin de pe Autism Planet acestea se pot transforma într-un dezastru.
Poate de aceea nivelul nostru de stres, al celor cărora ni s-au dat aceşti copii speciali, este atât de mare...părinţii care sunt responsabili se gândesc de o mie de ori până să ia o decizie. Nu există căi bătătorite, ci doar câteva poteci nesigure care pot să nu fie drumul cel mai bun pentru copil, pentru că fiecare copil are poteca lui şi trebuie găsită. Doar intuiţia părinţilor şi ajutorul Celui de Sus pot găsi drumul cel mai bun.
M-a impresionat atât de mult cartea încât nici nu ştiu dacă aş putea să o recitesc. Ce presiune asupra părinţilor... Să spui numai adevărul, întotdeauna, altfel pierzi legătura cu el şi prin asta se poate pierde şi legătura lui fragilă cu lumea. Cât de greu este, după o educaţie bazată pe minciună (ce altceva sunt convenţiile sociale, politeţea şi eticheta decât minciuni...) să te reformezi, pentru a ajunge la inima lui...
Din fericire cartea are un final pozitiv, părinţii reuşesc să găsească un echilibru atât pentru ei înşişi cât şi pentru copilul lor. Mă întreb, cât de mulţi părinţi de pe la noi reuşesc să găsească acest echilibru?