Surrender in His hands

În ultima vreme experimentez modalităţi noi de rezolvare a problemelor, cele de dincolo de limită. După ce ai încercat luni sau ani şi te-ai lovit numai de ziduri groase de piatră...după ce te-ai luptat cu propria oboseală şi lipsă de timp, şi cu limitele şi bolile misterioase ale copilului...după ce ţi-ai văzut obiectivele şi realizările din terapie zăcând undeva în praf, imposibil de recâştigat sau de controlat...după ce ai pierdut orice şi uneori şi speranţa...după ce viitorul a devenit o necunoscută şi mai mare decât la începutul acestui drum anevoios...nu mai poţi să zici decât "Facă-se voia Ta, Doamne!". Şi numai părinţii care au trecut prin ce am trecut noi ştiu cât de greu îţi este să spui asta cu adevărat.

Numai că, după ce ai reuşit să o spui, începe eliberarea. Mâini mai puternice decât ale părinţilor îl preiau pe copil şi au grijă de el. Totul este să ai încredere şi să primeşti ce este de învăţat în această şcoală dură care transformă radical tot omenescul care a trecut vreodată prin ea.

(Săptămâna trecută l-am înscris pe M. la o grădiniţă privată, la o grupă pregătitoare. Nu aş spune că problemele s-au rezolvat, mai degrabă că de-abia acum încep :). Însă important este că s-a deschis şi pentru el un drum care, începând de anul viitor, nu mai este al izolării şi singurătăţii.)

Alone with M.

Singur acasă, dar nu e o comedie... singur acasă cu un copil ca M. este o aventură continuă. Toată vara am fost conştientă că obiceiul meu de a lucra ore întregi pe balcon este periculos, că uşa se poate trânti şi pot rămâne închisă acolo, eventual fără telefon ca să pot anunţa pe cineva. (Starea aceasta este normală la mamele care cresc copii mici - la noi însă s-a prelungit peste măsură ...) Ei, până la urmă s-a întâmplat...acum, la spartul târgului (că biroul de vară va fi dezafectat de curând din cauza frigului :) ). Am încercat să îi dau instrucţiuni lui M. prin uşa închisă, cum să deschidă uşa de la balcon. Nu i-a ieşit manevra...am evitat să intru în panică, ştiam că dezechilibrul meu se transmite şi provoacă o criză. Cu o voce calmă, i-am dat instrucţiuni să deschidă geamul dinspre balcon. După două încercări, i-a ieşit şi am intrat victorioasă în cameră. Ce bine că are IQ 70 şi înţelege tot...ce bine că am făcut ABA şi execută instrucţiunile!...

New words and mind reading

Vară în amorţire, în Bucureşti. Nimeni nu pare să se consume. La locurile de joacă, mame din ce în ce mai nepăsătoare vorbesc la nesfârşit despre răceli, rutina copiilor, vacanţe la mare şi relaţii complicate cu rudele. Când mai aud fără să vreau câte un interstiţiu din astfel de perspectivă, sunt surprinsă de capacitatea atât de scăzută a oamenilor de a fi fericiţi. Cum îşi îneacă amarul în vorbe, în ţigări sau în bere, în loc să încerce să se schimbe, pe ei şi viaţa lor...
Eu şi M. ne-am îndepărtat atât de mult de perspectiva omului mediu, încât, deşi umblăm "în lume", nu prea comunicăm cu exteriorul...aici sau pe altă planetă, ar fi la fel. Ştiu că ar trebui să fac eforturi ca să îi lărgesc lui M. cercul de experienţe folositoare. Din când în când, chiar fac acest efort - însă izolarea atrage irezistibil, ca un magnet. Ce simplu este să vorbim în codul nostru, din ochi! La ce bun cuvintele...
De o săptămână încoace, M. repetă propoziţii prin care parcă ar vrea să reafirme identitatea mea şi a lui. Pe mama o cheamă D....Mama este profesoară. Eu fac lecţii. Mă joc, mănânc chipsuri. (...) Mama se roagă... Uneori, simte din altă cameră că sunt tristă şi vine fuga, spunându-mi (şi însoţind vorba cu închinatul) Doamne ajută. Doamne să ajute.
Alteori, doar scriu sau gândesc un cuvânt pe care nu îl pronunţ, şi îl aud curând rostit de M., singur sau într-o combinaţie oarecare: închisoare, sunet, muzică (...) Cristal adevărat. Pe mama o cheamă Cristal.

The laughing contest

Când eram mică era "la sârbi" (din sudul ţării, prindeam programele sârbeşti) o emisiune care se numea "Olimpiada râsului" şi o urmăream cu mare plăcere, duminica. Rezultatul, pentru un copil de vârsta mea, erau vreo două ore de râs continuu.

Se pare că M. a hotărât că i-ar face bine un asemenea maraton de râs (fără motiv, însă :( ) pentru că de aproximativ zece zile are episoade dese şi lungi de râs nervos. Evident că m-am consolat cu ideea că "decât să ţipe, mai bine să râdă..." dar oricum conştiinţa că echilibrul lui nervos este fragil şi urcă uşor spre paroxism sau manifestări necontrolate şi neînţelese nu mă lasă să fiu liniştită. Cât despre terapie, încerc să o transfer uşor spre VB (cu prea puţin sprijin din partea fetelor, care s-au obişnuit cu o terapie de menţinere şi ies greu din inerţia ultimelor trei luni) însă a trecut oarecum pe planul doi, pentru că este mai important de căutat soluţii pentru stabilitatea sistemului nervos al lui M. Însă nimeni nu are răspunsuri deocamdată...

Hard to be a shadow...

De aproximativ zece zile ne confruntăm cu o problemă neaşteptată: M. îi împinge şi eventual îi trânteşte pe copiii mai mici (2-3 ani) de la locurile de joacă (noroc că sunt modernizate acum şi scenele s-au întîmplat pe nisip). Asta, corelat cu încăpăţânarea şi cu nervozitatea latentă (care se activează în zonele aglomerate) a făcut ca fiecare ieşire să fie privită de mine cu îngrijorare şi să devină o întreagă construcţie strategică: trebuie gândit momentul în care ieşim, locul unde mergem, evitarea locurilor aglomerate (evitate din timp, pentru că în momentul în care deja i-au ieşit în cale este prea târziu). Cu copiii mai mari (de la patru ani în sus) nu este o problemă, se joacă şi îi imită ca întotdeauna, foarte frumos. Chiar le duce dorul...Fapt este că cei mici şi cei mari sunt de obicei amestecaţi la locurile de joacă, aproape imposibil să separi vârstele. Am programat ieşirile seara târziu sau în zilele de week-end când parcurile sunt mai goale şi pot "fotografia" de la distanţă potenţialul unui loc...renunţînd cu tristeţe la momentele cele mai frumoase ale zilei, de la prânz.

Dincolo de asta (acestea au fost primele măsuri, "de urgenţă") ce este de făcut, pe termen mediu? Este clar că nu se mai poate fără shadow, şi trebuie să fie un shadow (sau doi, ca să acopere mai multe zile) de genul masculin...ca să îl poată bloca sau extrage fizic dintr-un loc, odată apărut un comportament negativ. Vom face şi asta, deşi îmi dau seama cât de greu este de pregătit un shadow: în mediu, pentru cineva cu şiretenia şi instabilitatea nervoasă ale "clientului" nostru, prevenirea este cuvântul cheie. Asta înseamnă că însoţitorul trebuie să fie mai rapid şi la gând şi la faptă decât M. Îmi dau seama cât de greu este asta pentru cineva de genul masculin, neobişnuit cu copiii şi de obicei cu mai puţină pătrundere psihologică decât genul feminin. Reţetele stil "pentru cutare comportament, aplică cutare regulă" nu sunt de aplicat în mod mecanic în cazul lui M.

Mă opresc o clipă din dileme şi mă gândesc cu nostalgie la verile trecute, în care luam la rând cu M. cinci-şase locuri de joacă, timp de o jumătate de zi....cât de mult se poate schimba viaţa cuiva, de la un an la altul! Oare cum o să arate vara următoare? Trebuie să am încredere că Cel de Sus nu o să ne lase...

Dealing with autism crises

"Crizele de autism" sau crizele de nervi specifice autismului, paralizează pe oricine a venit în contact cu ele chiar şi dacă sunt doar o amintire, un moment depăşit...de multe ori, în valurile mişcătoare în care se găsesc, cei care au trecut prin ele speră că nu vor mai reapare. Şi într-adevăr, la o serie de copii care sunt aproape de recuperare, ele nu mai apar. La ceilalţi, însă, sunt perioade şi perioade: barometrul stării de spirit urcă şi coboară în funcţie de starea copilului.

În cazul nostru, stările acestea care au revenit din mai (după o absenţă de nouă luni) sunt o piedică serioasă pentru terapia comportamentală. De exemplu, la producerea unui comportament nedorit ar fi normal să dăm un răspuns ferm (exemplu: dacă este în parc - într-un context pozitiv pentru el - să aplicăm metoda cost-răspuns şi să îl scoatem de acolo). Însă, pe fondul sensibilităţii lui nervoase permanente, M. răspunde printr-o criză de nervi. Problema nu se leagă nici de producerea crizei nici de "distrugerea prestigiului social" ci de imposibilitatea lui de a se opri...crizele nu sunt "figuri" ci reacţii pe care nu le poate controla: nu este capabil să se calmeze, chiar dacă i se dă un răspuns corect din partea însoţitorului: comenzi, explicaţii, ignorarea/blocarea reacţiilor nepotrivite, stare de calm. Odată declanşate şi "netratate", reacţiile se amplifică şi pot dura ore întregi.

Să mă întreb despre cauze (de exemplu, de ce frecvenţa lor a crescut în ultima vreme) nu cred că are vreun rost...ştiu cât de mult timp să poate pierde în întrebări pe care ţi le pui singur şi nu au de nicăieri un răspuns. În schimb, mă tot gândesc la remedii. Brânca ursului are rezultate destul de bune după o perioadă medie de administrare, însă mai trebuie şi întreruptă din când în când (şi nu aş trece niciodată de două capsule pe zi, este totuşi un copil şi medicamentul este pentru altceva). Ignatia 200, remediu homeopatic care şi-a dovedit şi el o eficienţă medie când s-a declanşat regresia din mai, pare totuşi prea slab. Rămân doar calmantele alopate de care am fugit mereu şi se pare că nu scap...

Până să mă mai gândesc, am găsit o metodă care pare să dea rezultate(se poate aplica în casă): îl dezbrac de tricou şi şosete şi rulez treningul până la genunchi, după care fricţionez gambele şi tălpile cu un prosop înmuiat în apă rece şi stors. Fac operaţiunea până când se calmează vizibil şi începe să vorbească şi să se gândească la altceva. Ajută în asemenea situaţii starea de calm a celui care "îl tratează" şi vorbitul cu el. Este important să îşi dea seama că este un remediu şi nu o pedeapsă. (Asta ar mai lipsi, să se simtă rău şi să creadă că adultul e supărat pe el şi îl pedepseşte.)

Cold sun and remember

Necunoscute sunt căile vieţii! Acum un an deschideam blogurile cu o mare încredere, fiind convinsă că recuperarea lui M. va dura cel mult un an, după care voi putea să îmi reiau viaţa normală. Fără ABA, fără programe, fără calcule nonstop şi regizări subtile de situaţie...chiar începusem să îi observ pe câţiva dintre părinţii de copii recuperaţi şi să îi întreb, cum li se pare viaţa de după...În loc de asta, lumina de la capătul drumului a dispărut şi ne-am afundat într-o ceaţă groasă, care durează de opt luni. De unde vine intoxicaţia misterioasă care îi dă stări nervoase nemotivate? Ce pot să îi dau astfel încât să nu amplific dezechilibrul care mai apare din când în când? În ultima vreme am început să mă întreb dacă fac bine dându-i suplimentele de la Atticia - ca efect pozitiv, nu văd (după aproape trei luni) decât o creştere oarecare a atenţiei şi verbalizării spontane (timidă totuşi). Nu poate nimeni să dea nici un răspuns...suntem dincolo de limite, cum spunea o prietenă.

Totuşi, ne bucurăm de soarele rece de iarnă de afară şi din viaţa noastră...deocamdată nu suntem o poveste a succesului, sau cel puţin nu una în sens clasic. Istoria noastră devine o poveste a unui altfel de succes, interior. În anul acesta greu am renunţat la tot ce nu renunţasem până acum: la relaţii, la călătorii cu trenul, la ieşiri în societate, la banale proiecte cotidiene, la planuri de viitor...în linii mari, totul este cu semnul întrebării. Totuşi, simt că asta mă va face pe viitor să fiu şi mai eficientă. De-abia după renunţarea la tot se poate cântări orice la adevărata valoare!

Climbing and dangers (I)

De curând dorinţa lui M. de a impresiona şi de a atrage atenţia celor din jur (în special a tutorilor) a luat una din cele mai periculoase forme: urcatul şi agăţatul de tot ce se poate, afară şi în casă. Tendinţa incipientă exista mai demult, însă am reuşit să o ignor astfel încât, câtă vreme este singur cu mine, nu sunt probleme. Odată cu intensificarea hiperkinetismului din această vară, au apărut idei şi pericole noi. Am eliminat agăţatul de dulap prin mutarea mobilei (dulapul schimbat din camera de zi în cealaltă cameră, fără nimic lângă el care ar putea servi drept "treaptă"). Cu uşa a observat singur, după câteva tentative, că nu prea reuşeşte. Caloriferul şi pervazul de la geam sunt atractive, dar nu suficient de înalte, aşa că nu sunt frecventate foarte des. Scaunele şi mesele sunt escaladate de câteva ori pe zi, dar nu se întâmplă cine ştie ce, are un simţ al echilibrului destul de bun. Însă de două săptămâni biblioteca înaltă de doi metri a devenit teren de luptă pe spaţiul sesiunilor cu No5. Am încercat câteva alternative: blocajul fizic (greu de dat jos de la înălţime, are 25 de kilograme), blocarea comportamentului prin aglomerarea rafturilor de jos care sunt primele "trepte" (nici asta nu a mers, reuşeşte să urce şi aşa...). Nu m-ar interesa neapărat faptul că a rupt sertarele şi rafturile urcându-se pe ele, nici că până la urmă poate va trebui să renunţ la bibliotecă (o decizie greu de pus în practică pentru că folosesc cărţile, nu sunt decorative) ci mai curând faptul că se pune în pericol urcând pe rafturile instabile. No5 spune că a reuşit să îl ignore şi că s-a diminuat comportamentul în ultimele zile...i-am subliniat că pentru M. ignorul perfect este cel exterior completat de ignorul interior: este vechea lui capacitate de a simţi starea afectiva reală a cuiva. Dacă tutorele joacă teatru (mimând entuziasmul în terapie sau indiferenţa ca reacţie la comportamentele lui) el simte şi fie nu cooperează la programe, fie menţine comportamentul indezirabil. Ştiu că ar mai fi încă o soluţie, redirecţionarea printr-un colţ gen "sală de sport" (nu am suficient spaţiu pentru o "cameră de integrare senzorială" cum am văzut undeva) dar cum am un program încărcat toamna asta, trebuie să amân ideea pentru câtva timp...

Looking back without anger

În urma analizelor medicale şi investigaţiilor informale a început să se contureze o versiune în ceea ce priveşte regresia lui M. Anume, are o infecţie (probabil şi abcesul a fost un focar) care tot recidivează dar nu e vizibilă. Analizele au indicat infecţie urinară (sau insuficienţă renală, încă nu e clar) şi anemie hipocromă (uşoară, am impresia). Greaţa şi oboseala lui anormală indică şi o insuficienţă hepatică (analizele prin sistemul de stat sunt incomplete, după ce au luat toate probele au dat la rezultate formula leucocitară întoarsă pe toate feţele în loc de altele utile - bilirubina, de exemplu). Venind pe fondul acesta fizic, ultima schemă homeopatică (cu remedii puternice, concentraţia 1M) mai mult a stricat decât a reparat. Homeopatia urmăreşte detoxifierea, dar dacă ficatul şi rinichii copilului nu funcţionează bine, toxinele nu au cum să se elimine.
Întrebarea mea este acum de ce remediile homeopatice nu au prospect? De ce se spune peste tot că nu au efecte adverse, deşi acestea există? De ce nu s-a gândit nimeni că ar trebui să existe precauţii sau contraindicaţii?
O cunoştinţă, profesoară venită de la Londra (cu o altă educaţie, cu un exerciţiu democratic mai îndelungat) m-a sfătuit călduros să reclam problema sau să scriu firmei care produce remediile...eu, cunoscând principiul românesc al lui "merge şi aşa", am hotărât să nu consum energie preţioasă şi să mă mulţumesc cu faptul că M. este acum mai stabil şi chiar dacă am pierdut nişte luni de zile, măcar avem o explicaţie logică şi nişte căi pe care le-am putea urma ca să ne fie mai bine...

A holliday with a regressive child

O vacanţă cu un copil în regresie poate fi ceva de neînchipuit. Pot să apară reacţii nu numai pe neaşteptate, dar nepotrivite cu tot istoricul lui anterior. Asta este pentru că pe fond, aşa cum observa de curând mama unui copil, dezvoltarea la un copil cu probleme este haotică: pe o direcţie se dezvoltă şi pe alta nu, pe o direcţie poate înţelege şi reacţiona mai aproape de normal, pe alta nu...Iar dacă este şi în regresie pot să apară comportamente nedorite mai vechi care se credeau rezolvate (exemplu: "pune frână"pe stradă, nu mai vrea să meargă fără nici o explicaţie, se aşează jos lângă trotuar sau şi mai rău, în stradă).

Puncte bune la M. în această vacanţă:
- câtă vreme interacţiona cu copiii şi cu familia cu care venisem la mare se cenzura, nu avea autostimulări, uita aproape cu desăvârşire de problema cu scuipatul şi căuta destul de mult să interacţioneze;
- era receptiv la comenzi pe plajă, cerea voie din priviri să se depărteze de locul unde stăteam pe plajă;
- la întâlnirea cu copii cooperanţi a reacţionat foarte bine (miercuri s-a jucat o dimineaţă întreagă pe plajă cu un copil nou venit de 8 ani, Andrei) relaţionare spontană, reacţii adecvate şi lua parte la joc chiar dacă vorbea foarte puţin;
- la jocul cu copiii în camera (lor) de hotel imita, interacţiona bine şi se comporta adecvat (exemplu vineri dimineaţă s-a dus pe balcon în momentul în care nu avea resurse să interacţioneze);
- pe drumul de întoarcere a fost foarte liniştit, fără autostimulări şi fără nervozitate (un singur moment, pe la jumătatea drumului, şi nişte tentative agresive la adresa copiilor din maşină);

Probleme cu M. în această vacanţă:
- călătoria la dus a fost un coşmar...după o jumătate de oră a început să scuipe întîi pe hainele proprii, apoi în jur, şi să se foiască...l-am plimbat la toaletă şi în alt vagon mai gol, unde a stat în total o oră şi jumătate cu intermitenţe, dar restul drumului l-am petrecut lângă uşă sau pe scara trenului (drumul dura în total patru ore şi jumătate, din fericire era un intercity relativ curat, cu o uşă etanşă la vagon);
- mai multe crize de nervi pe stradă din motive minore, crize greu de oprit (de obicei scoaterea din context sau distragerea atenţiei funcţionează, dar pe stradă nu i se poate atrage atenţia prea mult şi este deja atât de înalt încât nu poate fi "scos din context" cu forţa);
- tendinţa de a fugi brusc de lângă mine sau de lângă copii, fără să deosebească trotuarul de străduţe;
- agresivitatea de vineri faţă de copiii cu care pâna atunci se împrietenise;
- verbalizarea la un nivel foarte scăzut, lipsa de concentrare (greu să i se capteze atenţia şi să răspundă la cele câteva generalizări pe care le-am făcut).

Iar începând de joi după - masa a vrut brusc să plece acasă (ceea ce m-a făcut să mă întreb la ce nivel afectiv se găseşte el acum, din moment ce nu înţelege că trebuie să stai într-un loc o perioadă determinată: trebuia să stăm până sâmbătă dimineaţă, să plecăm cu cealaltă familie cu maşina). După plaja de dimineaţă s-a simţit rău şi nu a vrut nici la restaurant nici la plajă, după-masa a început să repete din când în când "valize"şi "acasă" împreună cu amintiri de la Bucureşti: "loc de joacă", "pizza la Mall", numele fetelor şi nume de cunoscuţi, iar prin staţiune a avut fel de fel de reacţii...vineri s-a trezit cu aceeaşi idee fixă, dar mai intensă. Cu excepţia dimineţii în care am avut un program comun cu familia despre care vorbeam, de la 14,00 a reînceput să repete aceleaşi idei, încât nu am mai intrat în camera de hotel până la 19,30 (şi atunci, l-am adus jucându-ne "de-a v-aţi ascunselea" spre hotel, altfel repeta mereu "nu vrei"... "nu vrei"...şi plângea) ....Toate acestea sunt reacţii noi: reacţiile nedorite în public arată că hiperexcitarea nervoasă este atât de puternică încât nu îl mai interesează să se cenzureze, iar dorinţa de a pleca mai repede acasă arată că schimbarea mediului reprezintă o presiune pentru el, probabil îi e greu să se adapteze şi vrea să se întoarcă în mediul cunoscut. Am mai observat încă ceva nou care mă îngrijorează, faptul că expunerea la copii trebuie gândită cu atenţie, acum e limitată...impulsivitatea şi lipsa de concentrare îl fac să nu suporte contactele sociale decât cu o anumită măsură (asta a apărut doar din ianuarie încoace).

Dincolo de asta, fizic vorbind, pare foarte obosit, epuizat chiar, refuză să bea lichide (chiar sucul care îi plăcea în orice cantităţi) şi în ultimele două zile a acceptat să mănânce doar gogoşi şi îngheţată (!). Doamna A.I., pe care am rugat-o săptămâna trecută să afle câte ceva despre el prin metodele ei, mi-a transmis luni că are o hiperenergizare în zona capului şi blocaje energetice la ficat şi rinichi. După cum se comportă mi se pare foarte plauzibil, săptămâna viitoare să încercăm nişte ecografii (pentru analiza sângelui nu ştiu cum s-ar putea face! are şi nişte carii care îl deranjează foarte mult şi nici gând să stea să se lucreze cu polizorul, deşi îi plac şi doctorii şi dentiştii în jocurile simbolice).

Comportamente nedorite ca toate cele de mai sus nu s-au manifestat niciodată până acum la mare (acum un an, acum doi ani)...a reacţionat întotdeauna ca un copil cvasinormal, cei din jur nici nu bănuiau că are probleme (mai ales în străinătate unde nu trebuia nici să vorbească). Călătoria m-a făcut să văd toate problemele cu o limpezime crudă. Nu se mai vede deloc "luminiţa de la capătul tunelului" cum credeam, ci dimpotrivă...regresia a fost ca un cutremur care a astupat coridorul îngust pe care mergeam noi spre "ieşire". E limpede că strategia trebuie schimbată şi îmbogăţită, dar încă nu mi-e clar cum...

Regressive stages of children

"Regresia" este cuvântul şi fenomenul de care părinţii se tem cel mai tare. Sunt perioade în care copilul stagnează sau pierde din achiziţii, iar mobilul nu este legat de terapie (cauza nu se referă la proiectarea greşită a programelor sau la greşeli în modul de lucru, ci este o cauză internă, uneori afectivă, alteori metabolică). Regresiile nu sunt anunţate de nimic şi pot să apară fie "pe nevăzute", fie printr-o reacţie majoră (un comportament nedorit care fusese considerat depăşit: face pe el, are o criză de nervi, nu mai vorbeşte o perioadă etc.) iar regresia în sine constă într-o serie de comportamente nedorite (fie vechi şi considerate rezolvate, fie noi), o scădere a ritmului de achiziţie şi necesitatea adaptării întregii strategii la noile reacţii ale copilului. Perioada pe care se întinde o regresie este variabilă, în medie o lună sau chiar două. Teama părinţilor se leagă în principal de incertitudinea privind durata şi urmările (nu vine nimeni să le spună că totul se va termina la un moment dat, iar întrebarea persistentă este "oare va rămâne aşa?") precum şi de problemele de adaptare la noua situaţie. La cei care fac tratament homeopatic, lucrurile se complică pentru că remediile pot da regresii aparente, mai scurte (numai că din nou, nimeni nu vine să le spună părinţilor că "aceasta este o falsă regresie, mai aşteaptă puţin să vezi şi saltul înainte"). Din ce am văzut eu până acum, regresiile au şi o cauză afectivă (plecarea cuiva din echipă, lipsa unei rude, reacţiile de respingere ale altor oameni, evaluările negative, pedepsele). Este important ca părinţii să nu cadă în stare de depresie ca răspuns la regresia copilului; găsirea soluţiilor şi revenirea copilului la nivelul iniţial depind de starea lor de spirit.
E complicat să descriu reacţiile lui M. de la Paşte (de la excursie, de fapt) şi până acum. Cert este că are o regresie, din fericire fără pierdere prea mare de achiziţii (l-a pierdut doar pe "Nu funcţional" dar a rămas "Nu factual", iar verbalizarea spontană a scăzut). Comportamentele nedorite (anxietate, agresivitate sau dat în spectacol) se petrec destul de mult şi în mediu (până acum în afara casei se cenzura şi nu am avut niciodată probleme) ceea ce a adus o redimensionare a programului şi obiectivelor: până acum mergea în locurile cele mai aglomerate ca să socializeze mai mult, acum mergem la locurile de joacă atunci când sunt mai puţini copii (orele 13,00-17,00) evităm drumurile lungi cu autobuzul şi magazinele aglomerate. Problema comportamentelor nedorite a devenit complicată acum când cunoştinţele şi gradul lui de înţelegere sunt destul de ridicate...mai precis, ABA nu e eficientă (de exemplu time out sau tăierea recompensei pozitive sunt dezastruoase în situaţia actuală). Am încercat cu recompense, cu tokeni şi recompense, cu prevenirea comportamentelor negative...par să aibă o eficienţă limitată câtă vreme comportamentele nedorite se asociază cu o stare de agitaţie, o scurtă perioadă în care creierul lui funcţionează cu o turaţie anormală, stare care apare o dată sau de câteva ori pe zi.
Despre cauzele regresiei am mai multe ipoteze pe care nimeni probabil nu le va confirma sau infirma vreodată...Deocamdată pot doar, aşa cum spunea Renee McDaniel, să mă întreb permanent: Oare cum funcţionează copilul meu acum? Ce pot să fac ca el să funcţioneze mai bine? Cum pot să îi creez condiţii pentru ca starea lui să fie din ce în ce mai bună?

Fears and obsessions of children

Un subiect dureros pentru părinţi sunt fricile şi obsesiile. Este un subiect dureros pentru că nu se ştie cum apar, şi nu se ştie cum pot fi tratate...resorturile interioare sunt complicate. Dacă ai cunoştinţe de psihologie poţi să faci inferenţe, dar ele vor fi întotdeauna doar presupuneri.
Pentru tratarea fricilor mi s-a părut de mare ajutor abordarea lui Renee Daniel de la World Vision (eu nu am reuşit să ajung la ea pentru evaluare, dar mi-a plăcut ce am auzit despre abordarea ei până acum): integrarea senzorială merge pe ideea asocierii acţiunii/elementului care produce obsesia cu o altă acţiune/element amuzant (agreat de copil) care distrage atenţia şi permite învingerea sensibilităţii respective puţin câte puţin. Exemple ipotetice:
1) Un copil care nu suporta atingerea pe piele, dar îi place să atingă texturi moi: se începe prin a-i pune spumă de ras pe obiectele din jur pentru a începe un joc "de-a atingerea" apoi i se pune şi lui spumă de ras pe piele (şi în zona cea mai puţin sensibilă) apoi se obişnuieşte cu atingerea prin intermediul spumei de ras, se subţiază stratul....ş.a.m.d., până când se poate renunţa la ea. 2) Un copil care nu suportă apa pe faţă: începem cu zona pe care suportă atingere (pe mînă) şi cu materialele şi intensitatea pe care le suportă: îl încurajăm să îşi pună diferite texturi sub formă de joc, de exemplu spumă de ras, cremă, ursuleţ pufos, şi astfel jucându-ne înaintăm spre alte zone şi ajungem şi la elementul pe care nu îl suportă (între timp a crescut nivelul de toleranţă senzorială).
O poveste ca acestea nu se petrece însă într-o zi. Jocul trebuie transformat într-o obişnuinţă şi înaintat în fiecare zi cu încă un pas mic faţă de ziua precedentă.
O altă abordare care corespunde cu ABA dură care s-a practicat în perioada 2005-2007 (deja putem vorbi de "perioade", de "istorie" :) ) a fost frustration tolerance. Adică, dacă are o frică anume (exemplu, frică de tobogane înalte) îl ducem la cel mai înalt tobogan şi îl obligăm să se dea pe el. Deşi acest tratament şoc a dat rezultate în unele cazuri, eu îl consider foarte riscant: taie o obsesie a copilului, dar angoasa care a produs-o rămâne...iar şocul produs fie vindecă, fie intensifică frica şi respingerea. Şi chiar în cazul vindecării, frustrările produse sunt intense şi pot ieşi la iveală mai târziu.
Fricile sunt foarte deosebite de la copil la copil: o fetiţă avea frică de faianţă şi suprafeţe lucioase, un băiat a căpătat brusc (cam în acelaşi timp cu M.! deci ar putea fi de la homeopatie?) frică de icoane (cu interpretările religioase de rigoare ale celor din jur - greşite, cred eu). Alţi copii au obsesii legate de culoarea mîncărurilor...unii nu suportă decât mâncare de culoare albă, sau de culoare roşie. Lui M. i-a apărut acum, după excursia care mai mult a complicat lucrurile, o frică de tuns. Asta m-a bulversat, pentru că el a avut destul de puţine frici (în iarna asta au apărut frica de singurătate şi frica de întuneric, pe care o au şi copiii normali) şi până acum îi făcea plăcere să fie tuns, dar dintr-o dată plâns deznădăjduit şi afirmaţia "mă doare". Din fericire tunsul nu se întâmplă prea des şi am la dispoziţie încă o lună să mă gîndesc la modalităţi de abordare...