Dumnezeu ar putea să îl ia sau Dumnezeu ar putea să îl vindece, îmi spune un preot acum câteva zile. Avem un continuum cu două extreme pe care orice poziţie este posibilă. Teoretic acest continuum este valabil pentru orice copil bolnav, însă la cineva cu probleme cronice şi evoluţie inexplicabilă, dilema care pare îndepărtată şi imposibilă pentru orice părinte devine dureros de actuală.
Într-adevăr, orice este posibil. Câteodată, când sistemul nervos al lui M. clachează, oricine se uită la el se gândeşte că nu mai este nici o speranţă. În ultimele luni, rude sau persoane apropiate m-au sfătuit să îl las într-un centru/cămin/spital, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, ca să iau şi eu o pauză (variantă cu care bineînţeles că nu sunt de acord: aş vrea o pauză, dar nu aşa). Iar alteori (cel mai adesea dimineaţa sau după multe ore de somn) creierul lui funcţionează ca un aparat defect căruia i s-ar lega brusc circuitele: stabil, nici urmă de hiperkinezie, contact vizual bun, vorbire spontană şi sintaxă corectă (pronume reflexive, substantiv plus adjectiv, verb plus substantiv etc.).
Lăsînd însă deoparte dilemele existenţiale şi de viitor, deocamdată sunt la capitolul "lecturi naturiste". Am citit cu atenţie prospectele medicamentelor pe care le ia M. acum, ca să mă feresc de interferenţe cu eventualele ceaiuri sau tincturi. Apoi am făcut o colecţie de remedii pentru sistemul nervos/glande endocrine/sistem digestiv. Din păcate, în Ro nu prea există nici un nutriţionist avizat care poate să facă recomandări de regim alimentar pentru M... Ca de obicei, o să găsesc o formulă de una singură. Sper să nimeresc pe cea mai bună!!
8 comentarii:
"... Dumnezeu ar putea să îl vindece"
Preotul a uitat să menţioneze că Dumnezeu poate să îl vindece dar nu îl va vindeca.
Dvs. o veţi face. Cu ajutorul Domnului, ceea ce înseamnă că de fapt tot El vindecă pănă la urmă.
Dumnezeu lucrează prin voinţa oamenilor şi nu separat de ea.
Când o face împotriva voinţei oamenilor sau chiar împotriva ordinii obişnuite a lucrurilor este ceea ce se cheamă că s-a întâmplat o minune - un eveniment care, atunci când e real şi nu un mit omenesc, e mai rar decât câştigarea lozului cel mare la 6/49, zic eu.
Iar motivele pentru care se întâmplă minunile (cele reale, şi nu miturile sau minciunile de-a dreptul, care formează 99% din "minuni") au loc din motive profetice, cred eu, ce nu au nimic în comun cu bunăstarea ori fericirea noastră pe lumea aceasta.
Dimpotrivă, mai degrabă cu bunăstarea şi fericirea noastră pe lumea de dincolo.
Pentru numele lui Dumnezeu... incercati sa vorbiti despre copilasul dvs. doar cu oamenii care va impartasesc suferinta. Zicea cineva o vorba mare: odata ce copilului meu i-a fost stabilita diagnoza, adevaratele mele RUDE (frati si surori de suferinta) au devenit cei incercati de aceeasi problema.
Marius Filip: Parerea mea este ca si vindecarile "intermediate" si in consecinta, treptate si construite pe munca grea a unei echipe, sunt tot minuni (numai ca sunt mai putin spectaculoase, poate). Pentru mine faptul ca M. a reusit sa vorbeasca (la virsta de 6 ani) a fost tot o minune. La care am muncit, fireste...dar fara ajutorul lui Dumnezeu nu s-ar fi putut.
neuroplasticitate.in.morbiditate:
Surpriza ca rudele si persoanele apropiate pot sa gindeasca asa, nu? Da, e dureros, dar secventa se intilneste mai des decit credem.
Si din pacate, nu putem vorbi doar cu oamenii din aceeasi "categorie" care cunosc problema. Nu suntem pe o insula ci in mijlocul (mai bine zis la marginea) societatii.
Nu am vrut sa critic preotul pentru ca era unul deosebit - si ne-a ajutat intilnirea aceasta (era o biserica din afara Bucurestiului, una neaglomerata cum caut pentru M). Expresia m-a frapat insa prin plasticitatea ei si prin ideea ca sunt "n" posibilitati, intre care numai Dumnezeu stie pe care o va alege...
Si sigur ca da, M. vorbeste (istoria si etapele "vorbirii" pe blogul vecin). Numai ca vorbirea lui este mai saraca si mai lipsita de reciprocitate ca a copiilor fara probleme. Mi-a luat ani de zile ca sa inteleg ca nu vorbirea este problema la ei, ci comunicarea. Ei prefera sa comunice in alte moduri decit cel verbal si de aceea este greu sa ii aduci inapoi "pe aceasta planeta".
Acum, daca as lua-o de la capat cu alt copil, as sti ce trebuie facut...
Mai este o problemă cu autiştii, şi anume înţelegerea. Şi nu numai a informaţiei verbale. Şi a secvenţelor, de pildă.
Cred că a cam tot ce este informaţie liniară (secvenţială) din care ei trebuie să extragă/construiască înţelesuri non-liniare.
De exemplu, Eusebiu până luna aceasta nu se uita la televizor. Nici măcar la desene animate. Nu putea pricepe secvenţialitatea unui fir de acţiune, nu-i plăcea decât Fantasia de Disney, care e o îmbinare aproape perfectă a desenului animat cu muzica clasică. Adică o experienţă senzorială şi aproape nimic mai mult.
De o lună însă priveşte cu plăcere alături de fraţii săi mai mici filme de desene animate: Pinocchio, Albă ca Zăpada, Pisicile Aristocrate. Stă chiar şi o oră la film şi mi-e clar că urmăreşte acţiune întrucât anticipează verbal ceea ce urmează.
Sigur ca da, sunt mai multe probleme...intelegerea si atentia fiind printre cele mai importante dintre ele.
Ma bucur pentru Eusebiu ca a ajuns in aceasta faza, care il va ajuta sa isi umple timpul cu folos pe viitor :)
Trimiteți un comentariu