Acum câteva zile M. m-a surprins cu o declaraţie spontană (în condiţiile în care în ultima vreme ecolalia a depăşit atât de mult vorbirea spontană încât sunt greu de izolat răspunsurile pe care le dă la programe). Un alt element de surpriză a fost că la el transformarea reciprocă (transformarea persoanei la verbe şi pronume, în cazul unei conversaţii) se face rar şi greu. Mi-a spus (venisem de afară, consuma încet un pahar cu apă): "Te iert. Nu te supăra. Nu plânge" ... mă privea insistent, atent la reacţiile mele.
Am plecat în altă cameră ca să nu vadă că îmi vine să plâng. Este adevărat că i-am cerut de multe ori iertare fără să îi explic de ce...numai gândindu-mă la toate deciziile greşite pe care le-am luat şi care ne-au costat pe amândoi, la terenurile mişcătoare pe care am păşit fără să mă gândesc prea mult, la experimentele pe care le-am făcut din disperare şi care apoi nu au avut cale de întoarcere, la greşelile pe care le-am făcut în terapie, la lucrurile de care ar fi avut nevoie şi pe care nu am putut să i le ofer...
Dar mai mult decât atât, simt capacitatea lui de a ierta pentru că ştiu că el îi iartă pe toţi. Pe toţi cei care îl exclud, pe toţi cei care îl ignoră, pe toţi cei care nu vor să îi dea nici o şansă.
4 comentarii:
copiii, in general, ne iarta tot mereu pentru toate nedreptatile pe care le facem impotriva lor cel mai adesea din motive care nu au legatura cu copilul. imi amintesc de cand eram noi mici: odata fratele meu a facut ceva ce a infuriat-o pe mama, iar ea, mama, l-a intrebat in timp ce il certa tare ceva de genul "tu, n-ai nici un Dumnezeu, nu iubesti pe nimeni?", la care fratele meu, plangand i-a raspuns "ba da, pe tine!"...
Ce vi s-a întâmplat este un lucru mai mare decât păşirea omului pe Lună.
Vorbind la concret, eu nu cred că M. a vorbit conştient, cred că a fost o vorbire ecolalică. Însă acest lucru nu invalidează faptul că a EXPERIMENTAT cu limbajul, fie şi în mod ecolalic.
NU vă lăsaţi. Acest copil ARE şanse să se recupereze. Poate mai târziu, poate nu complet (cum sunt 99% dintre copiii "recuperaţi", de fapt), dar el ARE o a doua şansă.
Această a doua şansă vine de la dvs., de la Dumnezeu şi de la el însuşi - nu de la alţii.
Am observat că nu aţi descărcat materialele pe care vi le-am oferit. Vă voi trimite un e-mail privat cu alte reflecţii pe această temă.
Mult, mult curaj! Este o luminiţă foarte mică, dar foarte importantă.
Marius Filip: Am avut o perioada foarte grea, in care ne-am multumit sa supravietuim. Acum este mai bine si am continuat cu masterarea si introducerea citorva programe. O sa revin la linkurile pe care mi le-ati dat.
Si nu renunt la lupta, desigur :)
Mihaela Maria: Exact, copiii se raporteaza la parinti ca la Dumnezeu..tocmai de aceea este atit de greu cind ei cer ceva (in cazul lui M., prieteni si un mediu tolerant) si parintii nu pot sa le dea...
Trimiteți un comentariu