Acum (două) zile (cred, am avut o săptămână atât de aglomerată cu activităţi profesionale fără utilitate sau sens - pe care nu am putut să le refuz - încât nici nu mai am memoria exactă a evenimentelor) nişte colegi ai mei au avut o discuţie onestă cu privire la standardele noi de promovare...şi, cu toate că mi-am spus părerea şi puteam să privesc lucrurile prin perspectiva lor, miza aflată în discuţie (promovarea, de care se lega atâta implicare afectivă şi calcule strategice) mi se părea complet lipsită de importanţă. De la o vreme simt mai acut acest proces de distanţare faţă de cei din jur. Oamenii care nu au probleme cu copiii investesc multă energie psihică în aspecte care pe "ordinea mea de zi" ocupă un loc neglijabil: sarcini de serviciu, decoraţiuni interioare, relaţii complicate cu prietenii/familia, cumpărături...Nu pot să spun că nu îi înţeleg deloc, însă, întreţinând conversaţiile de rigoare, mă simt ca şi cum aş vorbi o limbă străină. Pe fond, realizez că de fapt ultimii ani alături de M. m-au făcut să văd viaţa într-o lumină crudă. Dincolo de multe preocupări fără rost, ceea ce am dat la o parte sunt o serie de valori interioare. De exemplu...ataşamentul faţă de lucruri materiale. Îi povesteam unei prietene astă-vară că, atunci când s-a declanşat regresia din mai, unul dintre comportamentele nedorite ale lui M. a fost să arunce pe jos toate cănile după ce bea apă din ele. Până să găsesc o măsură adecvată (căni de plastic de la supermarket, mai multă ordine în bucătărie, pentru că spartul cănilor începuse să se extindă) am avut nişte serii de cioburi pe jos. Însă, când povesteam, nu faptul că s-au stricat nişte căni mă preocupa (cănile mele pe care le-am cumpărat cu atâta grijă! aş fi înnebunit, a suspinat colega) ci comportamentul şi implicaţiile lui pe viitor.
Alt exemplu de valoare la care am renunţat: Orgoliul. Oamenii fac multe pentru orgoliu şi pentru a-şi creşte stima de sine. Asta pentru că viaţa pe care o duc le permite... Pentru mine însă, orgoliul în ecuaţia zilnică ar fi încurcat situaţia. Cum ar fi fost ca, în loc de eficienţa şi calităţile unui tutore, să mă apuc să cântăresc cât de adecvat este comportamentul la "aşteptările mele sociale" (ceea ce mulţi manageri români fac adesea)?
Cu alte cuvinte, războiul cu autismul (ca orice război lung...) aduce o stare de eficienţă interioară. Atât preocupările cât şi atitudinile se triază drastic. De câte ori fac ceva, mă întreb: oare e important? Şi toate atitudinile pe care le-am avut până acum (unele foarte vechi) sunt trecute sub lupă: oare ne foloseşte să gândesc aşa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu