duminică, 4 octombrie 2009

The role of an international coordinator (I)

Ironia sorţii face că tocmai acum, când a venit coordonatorul internaţional, echipa să fie mai dezlânată şi mai incertă ca niciodată. De fapt, este pretenţios să spun "echipă" pentru că nu este decât un singur om stabil în ea, No5, care a lucrat tot anul trecut şi s-a angajat că va lucra şi anul acesta. Pe lângă ea, de nevoie, am rugat un tutore care a lucrat cu ea în alt loc să ne acorde măcar şase ore săptămânal. Însă, după ce a primit un minim de instruire (prea puţin, ea vine dintr-o echipă unde se face modelul Lovaas şi partea de început, aşa că diferenţele sunt mari) a venit cu vestea că orarul ei este foarte încărcat şi nu vrea să lipsească deloc de la facultate...nu oferă decât două-trei ferestre, total insuficiente, aşa că nu ştiu cât ne va folosi pe viitor. Pe lângă ele două, există în zonă şi I., din prima echipă care a lucrat cu M. A dat un telefon să mai întrebe ce mai face M. şi i-am spus că o să am nevoie de însoţitori... ea are deja experienţă destul de mare, a lucrat până acum în două echipe cu coordonare internaţională. Însă memoria lui M. este crudă. Nici nu a intrat bine pe uşă şi l-am simtit procesând amintiri de acum trei ani ...ieri au revenit şi primele provocări, cu răspuns corect însă din partea ei.
Aşadar ce rol poate să aibă consultantul internaţional într-o echipă, fie ea şi una între ghilimele, cum este cea de acum?
- creează motivaţie: mi-au spus după prima parte a workshopului de ieri că sunt impresionate de nivelul ei profesional (probabil, cu dorinţa de a se perfecţiona şi ele);
- schimbă perspective: pentru cele două membre "proaspete", Verbal Behavior şi abordarea funcţională sunt total noi;
- construieşte/întăreşte unitatea: după ce a plecat consultanta, au inventat spontan un joc de grup cu M. la care el s-a pliat foarte bine (ehei! cât mă chinuiam acum trei ani să se joace cineva cu M. după şedinţe :) )
- subliniază priorităţile: cum era corect, accentul a fost pus pe cele mai mari probleme, pe cele care împiedică integrarea socială a lui M.;
- creează "impulsul" (asta se referă mai ales la mine...): de multe ori, un consultant, indiferent din ce domeniu, îţi spune lucruri pe care le ştiai şi le simţeai, mai ales dacă te documentasei solid pe o temă. Însă formularea obiectivă şi pragmatică a unor concluzii creează impulsul şi obligaţia de a acţiona.

miercuri, 30 septembrie 2009

Rainwoman

De curând am văzut pe unul din canalele ce transmit doar filme unul care mi-a smuls lacrimi. Era povestea noastră, a tuturor...Nu am văzut titlul, am nimerit din întâmplare (am timp foarte rar să mă uit la un film, de două-trei ori pe lună). Povestea era simplă dar surprinzătoare: un bărbat de aprox. 25 de ani se trezeşte cu sora lui autistă de 28 pe cap...tot tacâmul, stereotipuri, angoase, fixaţii, vorbire lapidară, lipsă de contact vizual. După o perioadă cumplită, în care omul pierde tot din cauza soră-si (a fost concediat din cauza lipsei de performanţă, nu găsea "bone", la supermarket i se spunea că deranjează, iubita l-a părăsit...) i se propune o operaţie oarecum experimentală, în care se implantau în zona cerebrală "moartă" celule nervoase "vii" cu speranţa că se vor multiplica. Şi minunea se întâmplă...celulele se înmulţesc şi femeia se recuperează în mod miraculos: în câteva luni parcurge stadiile prin care nu trecuse niciodată ("de ce"-uri, dezvoltarea empatiei, a simţului umorului şi capacităţii de a minţi, a interesului pentru sexul opus etc.) şi ajunge să fie o persoană 100% normală . A reieşit că de fapt ţinea minte tot ce se întâmplase în momentele în care părea absentă şi reţinuse în mod uluitor toate cărţile care îi trecuseră vreodată prin mână, datorită memoriei fotografice. Mai mult, era "paranormală", putea să citească discuţii de pe buzele oamenilor aflaţi la mare distanţă şi primea mesaje de la cei morţi din familie. Dar minunile durează trei zile...La un moment dat, sistemul ei imunitar începe să atace celulele nou formate, si creierul regresează încetul cu încetul spre starea iniţială. Mesajul filmului, dincolo de povestea în sine care descrie atât de exact spectrul, este adresat celor din familiile care trec prin această încercare: iubiţi-vă copii/rudele cu autism pentru că, sub aparenţa aceasta "nefuncţională" (prima dată am scris "legumă" pentru că acesta era termenul din film) sunt nişte persoane şi încă unele înzestrate cu însuşiri minunate.

marți, 22 septembrie 2009

Alone with M.

Singur acasă, dar nu e o comedie... singur acasă cu un copil ca M. este o aventură continuă. Toată vara am fost conştientă că obiceiul meu de a lucra ore întregi pe balcon este periculos, că uşa se poate trânti şi pot rămâne închisă acolo, eventual fără telefon ca să pot anunţa pe cineva. (Starea aceasta este normală la mamele care cresc copii mici - la noi însă s-a prelungit peste măsură ...) Ei, până la urmă s-a întâmplat...acum, la spartul târgului (că biroul de vară va fi dezafectat de curând din cauza frigului :) ). Am încercat să îi dau instrucţiuni lui M. prin uşa închisă, cum să deschidă uşa de la balcon. Nu i-a ieşit manevra...am evitat să intru în panică, ştiam că dezechilibrul meu se transmite şi provoacă o criză. Cu o voce calmă, i-am dat instrucţiuni să deschidă geamul dinspre balcon. După două încercări, i-a ieşit şi am intrat victorioasă în cameră. Ce bine că are IQ 70 şi înţelege tot...ce bine că am făcut ABA şi execută instrucţiunile!...

duminică, 13 septembrie 2009

Parents and school

Din lecturile de pe diverse forumuri şi din conversaţiile pe marginea şcolii/grădiniţei se conturează trei tipuri de atitudini ale părinţilor de copii cu ADHD în legătură cu şcoala:
a) părinţi care neagă problema şi "aruncă" copilul de la o şcoală la alta, în speranţa că la un moment dat se va nimeri un mediu în care copilul să se acomodeze (sau invers): aşa am auzit cazul stupefiant al unui copil fără retard mutat în 11 şcoli într-un singur an şcolar;
b) părinţi care neagă problema pentru că "ce ar zice lumea/nu vreau să îi dau medicamente/nu am bani de terapie/nu cred că este bolnav" dar la presiunea învăţătoarei acceptă să coopereze şi îl însoţesc sau îl asistă psihologic sau medical;
c) părinţi care cunosc problema şi o tratează cu seriozitate (acordă însoţitor, caută soluţii terapeutice).
Cum este uşor de închipuit, ultima categorie este cea mai subţire.
Dar altceva m-a şocat pe forumuri: răutatea celorlalţi părinţi şi complicitatea cadrelor didactice. De acord că este lipsă de informare şi uneori lipsă de responsabilitate din partea familiilor "incriminate". Totuşi, de aici până la coaliţii, petiţii şi ameninţări pentru a elimina un copil din clasă/şcoală...De ce să căutăm soluţii pentru a rezolva probleme? Mai bine să îi închidem undeva, să nu îi mai vedem...

joi, 3 septembrie 2009

To be or not to be in school

Bilanţul primei săptămâni de căutări în direcţia "şcoală normală pentru M." este descurajant. Nu ştim, nu putem, nu vrem...sau mai bine zis, invers. Ca să evit drumuri inutile şi răspunsuri stereotipe gen înscrierea s-a încheiat acum "n" luni, am încercat să găsesc cunoştinţe care să ne recomande, împreună cu ceva date despre cum priveşte "familia" problema (integrare cu însoţitor, obiective comportamentale, terapie acasă, coordonatori etc.). Concluziile discuţiilor pe care le-am dus sunt că:
- există multă rigiditate la nivelul învăţătorilor şi multă lipsă de informare cu privire la fenomenul ADHD (nu mai vorbesc de autism);
-acele câteva persoane din sistemul educaţional care au ajutat la integrare copii cu ADHD /autism au făcut-o mai mult pe bază de bun simţ decât pe baza unui program de integrare clar;
- refuzurile anticipate au drept cauză cazurile problemă care le-au fost "aruncate" în grijă unor învăţători de către familii care nu voiau să recunoască problema şi să trateze copilul;
- absolut toţi copiii care au fost integraţi cu însoţitor plus terapie acasă au făcut progrese mari, indiferent de la ce nivel plecau.
Aşadar...unde să îl duc pe M.? Din nou îmi vine să plecăm pe Lună...

sâmbătă, 29 august 2009

Institutions and associations for children

După o vreme în care am ezitat să scriu aceste rânduri, revin. Din când în când mă intersectez cu instituţii şi asociaţii care au pe copiii cu probleme "în grijă" şi nu pot să nu observ: neimplicarea, suficienţa, lipsa de transparenţă, indiferenţa.
M-a întrebat cineva (coordonator ABA român) de curând: "Vreţi să îl integraţi pe M. într-o şcoală normală şi nu ştiţi unde? De ce nu vă găseşte DPC-ul?...". Chiar. Bună întrebare...pentru că, în afară de certificatul de handicap (cu care se mai fac încă trei drumuri iar banii vin peste trei luni, cum am povestit) şi de curriculumul adaptat (pe care nu l-am primit, de altfel) DPC-ul nu mai face nimic altceva pentru copii. A, fireşte, mai există şi tabăra la mare despre care nu a suflat nimeni o vorbă, nici instituţionabilii, nici părinţii care se înscriseseră deja. Nu ştiu dacă am fi mers, dar nu înţeleg de ce totul s-a petrecut pe ascuns! Era şi dreptul lui M. să fie primească informaţii despre acest eveniment şi să meargă, eventual. Cu atât mai mult cu cât este un caz social (familie monoparentală). Dar ce să mai vorbim, nu este ultima dezamăgire din această toamnă. De fapt, dacă stau să mă gândesc, cred că urmează un şir de absurdităţi...just watch us.

vineri, 21 august 2009

Fear of Unknown

În ultima vreme am văzut născându-se la M. un tip nou de reacţii. În bună măsură ele sunt urme ale depresiei din această primăvară, acum pe cale de vindecare. Am încercat o vreme, prin analiză comportamentală, să leg reacţiile de anumite persoane (nu s-a verificat) de genuri (păreau legate de genul masculin, dar nici asta nu s-a verificat) de dependenţa lui de mine şi deci de gelozie (nici măcar asta nu s-a verificat...). Reacţia s-a repetat la plecarea în concediu şi nu a fost vorba de nimic din variabilele suspectate mai sus. Nu mai rămâne decât un singur lucru: frica de necunoscut. Tot ce este situaţie nouă, care rupe rutina şi îl scoate din regulile ştiute şi din comportamentele previzibile, este o sursă de stres teribilă şi apare reacţia de frică şi angoasa...Asta creează probleme suplimentare, pentru că vacanţele îi plac ca idee şi îi fac bine: totuşi trebuie să mă pregătesc psihic că fiecare vacanţă şi fiecare experienţă nouă se soldează cu reacţii - şi înainte să apară efectul bun, trebuie să trecem de anxietatea lui mai întâi...