joi, 3 septembrie 2009

To be or not to be in school

Bilanţul primei săptămâni de căutări în direcţia "şcoală normală pentru M." este descurajant. Nu ştim, nu putem, nu vrem...sau mai bine zis, invers. Ca să evit drumuri inutile şi răspunsuri stereotipe gen înscrierea s-a încheiat acum "n" luni, am încercat să găsesc cunoştinţe care să ne recomande, împreună cu ceva date despre cum priveşte "familia" problema (integrare cu însoţitor, obiective comportamentale, terapie acasă, coordonatori etc.). Concluziile discuţiilor pe care le-am dus sunt că:
- există multă rigiditate la nivelul învăţătorilor şi multă lipsă de informare cu privire la fenomenul ADHD (nu mai vorbesc de autism);
-acele câteva persoane din sistemul educaţional care au ajutat la integrare copii cu ADHD /autism au făcut-o mai mult pe bază de bun simţ decât pe baza unui program de integrare clar;
- refuzurile anticipate au drept cauză cazurile problemă care le-au fost "aruncate" în grijă unor învăţători de către familii care nu voiau să recunoască problema şi să trateze copilul;
- absolut toţi copiii care au fost integraţi cu însoţitor plus terapie acasă au făcut progrese mari, indiferent de la ce nivel plecau.
Aşadar...unde să îl duc pe M.? Din nou îmi vine să plecăm pe Lună...

sâmbătă, 29 august 2009

Institutions and associations for children

După o vreme în care am ezitat să scriu aceste rânduri, revin. Din când în când mă intersectez cu instituţii şi asociaţii care au pe copiii cu probleme "în grijă" şi nu pot să nu observ: neimplicarea, suficienţa, lipsa de transparenţă, indiferenţa.
M-a întrebat cineva (coordonator ABA român) de curând: "Vreţi să îl integraţi pe M. într-o şcoală normală şi nu ştiţi unde? De ce nu vă găseşte DPC-ul?...". Chiar. Bună întrebare...pentru că, în afară de certificatul de handicap (cu care se mai fac încă trei drumuri iar banii vin peste trei luni, cum am povestit) şi de curriculumul adaptat (pe care nu l-am primit, de altfel) DPC-ul nu mai face nimic altceva pentru copii. A, fireşte, mai există şi tabăra la mare despre care nu a suflat nimeni o vorbă, nici instituţionabilii, nici părinţii care se înscriseseră deja. Nu ştiu dacă am fi mers, dar nu înţeleg de ce totul s-a petrecut pe ascuns! Era şi dreptul lui M. să fie primească informaţii despre acest eveniment şi să meargă, eventual. Cu atât mai mult cu cât este un caz social (familie monoparentală). Dar ce să mai vorbim, nu este ultima dezamăgire din această toamnă. De fapt, dacă stau să mă gândesc, cred că urmează un şir de absurdităţi...just watch us.

vineri, 21 august 2009

Fear of Unknown

În ultima vreme am văzut născându-se la M. un tip nou de reacţii. În bună măsură ele sunt urme ale depresiei din această primăvară, acum pe cale de vindecare. Am încercat o vreme, prin analiză comportamentală, să leg reacţiile de anumite persoane (nu s-a verificat) de genuri (păreau legate de genul masculin, dar nici asta nu s-a verificat) de dependenţa lui de mine şi deci de gelozie (nici măcar asta nu s-a verificat...). Reacţia s-a repetat la plecarea în concediu şi nu a fost vorba de nimic din variabilele suspectate mai sus. Nu mai rămâne decât un singur lucru: frica de necunoscut. Tot ce este situaţie nouă, care rupe rutina şi îl scoate din regulile ştiute şi din comportamentele previzibile, este o sursă de stres teribilă şi apare reacţia de frică şi angoasa...Asta creează probleme suplimentare, pentru că vacanţele îi plac ca idee şi îi fac bine: totuşi trebuie să mă pregătesc psihic că fiecare vacanţă şi fiecare experienţă nouă se soldează cu reacţii - şi înainte să apară efectul bun, trebuie să trecem de anxietatea lui mai întâi...

joi, 13 august 2009

New words and mind reading

Vară în amorţire, în Bucureşti. Nimeni nu pare să se consume. La locurile de joacă, mame din ce în ce mai nepăsătoare vorbesc la nesfârşit despre răceli, rutina copiilor, vacanţe la mare şi relaţii complicate cu rudele. Când mai aud fără să vreau câte un interstiţiu din astfel de perspectivă, sunt surprinsă de capacitatea atât de scăzută a oamenilor de a fi fericiţi. Cum îşi îneacă amarul în vorbe, în ţigări sau în bere, în loc să încerce să se schimbe, pe ei şi viaţa lor...
Eu şi M. ne-am îndepărtat atât de mult de perspectiva omului mediu, încât, deşi umblăm "în lume", nu prea comunicăm cu exteriorul...aici sau pe altă planetă, ar fi la fel. Ştiu că ar trebui să fac eforturi ca să îi lărgesc lui M. cercul de experienţe folositoare. Din când în când, chiar fac acest efort - însă izolarea atrage irezistibil, ca un magnet. Ce simplu este să vorbim în codul nostru, din ochi! La ce bun cuvintele...
De o săptămână încoace, M. repetă propoziţii prin care parcă ar vrea să reafirme identitatea mea şi a lui. Pe mama o cheamă D....Mama este profesoară. Eu fac lecţii. Mă joc, mănânc chipsuri. (...) Mama se roagă... Uneori, simte din altă cameră că sunt tristă şi vine fuga, spunându-mi (şi însoţind vorba cu închinatul) Doamne ajută. Doamne să ajute.
Alteori, doar scriu sau gândesc un cuvânt pe care nu îl pronunţ, şi îl aud curând rostit de M., singur sau într-o combinaţie oarecare: închisoare, sunet, muzică (...) Cristal adevărat. Pe mama o cheamă Cristal.

joi, 6 august 2009

A celebration day

Dimineaţa e călduţă, cu un vânt uşurel care mă remontează. Mergem rapid la Piaţa Romană, rezolvăm expeditiv cu banca (ieri nu ne-au primit dosarul la Protecţia Copilului, ne-au trimis pe caniculă să luăm extras de cont de la Raiffeisen (?!)) şi apoi îl iau pe M. de mânuţă spre un coafor de pe o stradă lăturalnică. Tunsul şi coafatul ţin loc de psihoterapie...M. mă aşteaptă cu o răbdare de care nu îl crezusem capabil

(...)Ne urcăm într-un autobuz cu aer condiţionat în care M. trage un pui de somn până aproape de casă. Simt nevoia să îmi iau un cadou. E ziua mea azi... Nu mă pot hotărî între un buchet de trandafiri şi unul de gerbera şi le iau pe amândouă. După două ore, plecăm din nou. Înapoi la dosarele nesfârşite pe care trebuie să le răs-depunem şi să le completăm. În faţa ghişeului, încă două xeroxuri de făcut, apoi înapoi. Pe lângă mine, M. îşi aminteşte brusc de tatăl lui, pe care nu l-a mai văzut de şapte ani, şi mă trage de mânecă...”Tata a plecat. Tata a plecat.” „Da, aprob eu, tata e plecat, puişor.”

Funcţionara, în timp ce capsează dosarul, continuă o discuţie mai veche cu cele dinăuntru: „Este o prostie să crezi că un bărbat poate fi numai al tău. Înseamnă să nu gândeşti, să ai un coeficient scăzut de inteligenţă.” M., prinzînd frânturi din conversaţie, spune şi el, vesel: „Nu gândi! Nu gândi!”. În fine, după înţeleapta plasare a dosarului în teancul de hârtii de aprobat, aflăm cu stupoare că drepturile băneşti pentru M. vor veni abia pe 20 octombrie....statul-duşman, în care trebuie să chinuieşti un copil bolnav pe cincisprezece- douăzeci de drumuri, ca să capete nici un sfert din ce cheltuieşti cu el într-o lună...ţara în care primeşti totul ciuntit pe jumătate, pentru că „nimic nu se dă retroactiv!”.

Ies, cu M. de mână, spunându-i...”lasă, dragul mamii...ne dă Doamne-Doamne banii aştia înapoi din altă parte...”El mă aprobă, serios şi convins. Îmi amintesc din nou că e ziua mea azi şi intrăm la primul restaurant cu terasă pe care îl vedem, ca să sărbătorim. Azi e dezlegare la peşte şi e momentul să mâncăm ceva bun...file de şalău pane pentru M. şi salată de ton pentru mine – să le putem schimba dacă nu îi place. Dar, după cum bănuiam, ambianţa aerisită şi foamea îl fac să se comporte ca un copil-exemplu.

După asta (deja este nor şi o răcoare plăcută) mai facem o haltă în parcul de la Răzoare, unul din parcurile „interzise” cu doar două-trei luni în urmă, pe vremea depresiei. Sunt doar câţiva copii, restul au fugit în casă să nu îi prindă ploaia caldă care a început să cadă, şi este un moment potrivit pentru M. să exerseze la aparatele de sport. În linişte, mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut o minune cu M. şi ne-a îngăduit să ajungem din nou aici...

duminică, 26 iulie 2009

Music therapy for autistic children

M-am dus la aceste cursuri gândindu-mă că, după cum auzisem de la o mamă activă din reţea, terapia prin muzică poate să scoată din inconştientul unui copil probleme şi frustrări pe care nu poate să le exprime prin cuvinte.
Iniţial am crezut că noţiunile sunt simple şi pot să fie aplicate de oricine ar avea studii superioare. Doar muzica este la îndemâna tuturor...dar cursurile au infirmat ipoteza mea. Este nevoie de mai multe aptitudini decât credeam pentru a practica muzicoterapia: o minte foarte deschisă, cultivarea intuiţiei, eliminarea prejudecăţilor şi a convenţiilor sociale, şi nu în ultimul rând un anumit nivel spiritual. Acestea, pe lângă inteligenţă şi disponibilitatea de a studia genurile, curentele şi multe piese muzicale pentru a le putea folosi ca instrument.
De-a lungul zilelor a devenit evident (ca şi pentru alte terapii) că muzicoterapia este mai simplă pentru adulţi decât pentru copiii cu autism. Şi, chiar dacă am primit informaţii foarte interesante şi idei pentru terapia cu copii, chiar dacă s-a subliniat că copiii au o capacitate de revenire mare (şi chiar ni s-a dat exemplul unei fetiţe nonverbale şi agresive care după nici un an de terapie a vorbit şi a mers la şcoala normală...)...se pare că instructorul care trebuia sa explice noţiunile cheie ale interpretării şi utilizării testului de receptivitate nu a fost prezent anul acesta. Aşadar, în clipa asta am mai multe informaţii pentru a face terapie indirectă - cu mamele copiilor , nu cu copiii înşişi :). În orice caz, mi-au plăcut cursurile atât de mult încât în curând s-ar putea să devin muzicoterapeut...

duminică, 19 iulie 2009

Problem behavior as environment control

Interpretarea limbajului comportamental are şi riscuri. Frecvenţa comportamentului este legată de mai multe contexte, iar punerea în legătură cu un anumit context poate să fie forţată. Astfel, în cazul nostru, scriam în post-ul anterior că protestele sunt legate de saţietate şi de dorinţa de vacanţă. S-a dovedit că sunt legate doar în general de saţietate, şi în special de modificarea programului meu (plecat pe spaţiu de dimineaţa în loc de după-masa, plus cuvântul "examen" care îl îngrijorează, nu îmi dau seama de ce). Motivaţia psihologică din spate se referă însă la dorinţa de a controla mediul şi nu în ultimul rând, pe mine...Ideea este că, dacă se poartă cât se poate de urât cu tutorii sau rudele/naşa care mai stau câteodată cu el, aceştia se vor speria, nu vor mai veni (sau vor veni mai rar) şi în consecinţă va rămâne cu mama. Este greu de eradicat seria de comportamente în cazul acesta, mai ales pentru că cei care stau, în special persoanele din afara echipei, se necăjesc, se enervează şi reacţiile lor nestăpânite reprezintă recompense pentru el. Acum o săptămână am făcut din nou analiză cu tutorii pe stările lor interne, pe reacţiile lor externe şi pe modul în care trebuie sa tratăm punctual fiecare comportament, reuşind să le eliminăm în doar câteva sesiuni. Astăzi însă, a venit mama pentru că plecam foarte de dimineaţă: dezastru...a plecat şi mai bolnavă decât venise :(. Ceea ce este de observat este cum calculează M. "efectele şi daunele". Practic, alege comportamentele cu cel mai mare impact psihologic dar cu consecinţe reparabile: pipi în faţa băii, dezbrăcarea de haine, aruncatul cu cartofi, cereale sau tacâmuri prin casă dar evitând mobila şi pereţii...Cel mai greu de rezolvat este însă extinderea comportamentelor problemă în afara casei, pentru că cel mai mare efect îl arecu oameni nepregătiţi pe care îi ia prin surprindere. Astfel, se apropie toamna şi încă nu am soluţii pentru problemele apărute în mediu...