joi, 13 august 2009

New words and mind reading

Vară în amorţire, în Bucureşti. Nimeni nu pare să se consume. La locurile de joacă, mame din ce în ce mai nepăsătoare vorbesc la nesfârşit despre răceli, rutina copiilor, vacanţe la mare şi relaţii complicate cu rudele. Când mai aud fără să vreau câte un interstiţiu din astfel de perspectivă, sunt surprinsă de capacitatea atât de scăzută a oamenilor de a fi fericiţi. Cum îşi îneacă amarul în vorbe, în ţigări sau în bere, în loc să încerce să se schimbe, pe ei şi viaţa lor...
Eu şi M. ne-am îndepărtat atât de mult de perspectiva omului mediu, încât, deşi umblăm "în lume", nu prea comunicăm cu exteriorul...aici sau pe altă planetă, ar fi la fel. Ştiu că ar trebui să fac eforturi ca să îi lărgesc lui M. cercul de experienţe folositoare. Din când în când, chiar fac acest efort - însă izolarea atrage irezistibil, ca un magnet. Ce simplu este să vorbim în codul nostru, din ochi! La ce bun cuvintele...
De o săptămână încoace, M. repetă propoziţii prin care parcă ar vrea să reafirme identitatea mea şi a lui. Pe mama o cheamă D....Mama este profesoară. Eu fac lecţii. Mă joc, mănânc chipsuri. (...) Mama se roagă... Uneori, simte din altă cameră că sunt tristă şi vine fuga, spunându-mi (şi însoţind vorba cu închinatul) Doamne ajută. Doamne să ajute.
Alteori, doar scriu sau gândesc un cuvânt pe care nu îl pronunţ, şi îl aud curând rostit de M., singur sau într-o combinaţie oarecare: închisoare, sunet, muzică (...) Cristal adevărat. Pe mama o cheamă Cristal.

joi, 6 august 2009

A celebration day

Dimineaţa e călduţă, cu un vânt uşurel care mă remontează. Mergem rapid la Piaţa Romană, rezolvăm expeditiv cu banca (ieri nu ne-au primit dosarul la Protecţia Copilului, ne-au trimis pe caniculă să luăm extras de cont de la Raiffeisen (?!)) şi apoi îl iau pe M. de mânuţă spre un coafor de pe o stradă lăturalnică. Tunsul şi coafatul ţin loc de psihoterapie...M. mă aşteaptă cu o răbdare de care nu îl crezusem capabil

(...)Ne urcăm într-un autobuz cu aer condiţionat în care M. trage un pui de somn până aproape de casă. Simt nevoia să îmi iau un cadou. E ziua mea azi... Nu mă pot hotărî între un buchet de trandafiri şi unul de gerbera şi le iau pe amândouă. După două ore, plecăm din nou. Înapoi la dosarele nesfârşite pe care trebuie să le răs-depunem şi să le completăm. În faţa ghişeului, încă două xeroxuri de făcut, apoi înapoi. Pe lângă mine, M. îşi aminteşte brusc de tatăl lui, pe care nu l-a mai văzut de şapte ani, şi mă trage de mânecă...”Tata a plecat. Tata a plecat.” „Da, aprob eu, tata e plecat, puişor.”

Funcţionara, în timp ce capsează dosarul, continuă o discuţie mai veche cu cele dinăuntru: „Este o prostie să crezi că un bărbat poate fi numai al tău. Înseamnă să nu gândeşti, să ai un coeficient scăzut de inteligenţă.” M., prinzînd frânturi din conversaţie, spune şi el, vesel: „Nu gândi! Nu gândi!”. În fine, după înţeleapta plasare a dosarului în teancul de hârtii de aprobat, aflăm cu stupoare că drepturile băneşti pentru M. vor veni abia pe 20 octombrie....statul-duşman, în care trebuie să chinuieşti un copil bolnav pe cincisprezece- douăzeci de drumuri, ca să capete nici un sfert din ce cheltuieşti cu el într-o lună...ţara în care primeşti totul ciuntit pe jumătate, pentru că „nimic nu se dă retroactiv!”.

Ies, cu M. de mână, spunându-i...”lasă, dragul mamii...ne dă Doamne-Doamne banii aştia înapoi din altă parte...”El mă aprobă, serios şi convins. Îmi amintesc din nou că e ziua mea azi şi intrăm la primul restaurant cu terasă pe care îl vedem, ca să sărbătorim. Azi e dezlegare la peşte şi e momentul să mâncăm ceva bun...file de şalău pane pentru M. şi salată de ton pentru mine – să le putem schimba dacă nu îi place. Dar, după cum bănuiam, ambianţa aerisită şi foamea îl fac să se comporte ca un copil-exemplu.

După asta (deja este nor şi o răcoare plăcută) mai facem o haltă în parcul de la Răzoare, unul din parcurile „interzise” cu doar două-trei luni în urmă, pe vremea depresiei. Sunt doar câţiva copii, restul au fugit în casă să nu îi prindă ploaia caldă care a început să cadă, şi este un moment potrivit pentru M. să exerseze la aparatele de sport. În linişte, mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut o minune cu M. şi ne-a îngăduit să ajungem din nou aici...

duminică, 26 iulie 2009

Music therapy for autistic children

M-am dus la aceste cursuri gândindu-mă că, după cum auzisem de la o mamă activă din reţea, terapia prin muzică poate să scoată din inconştientul unui copil probleme şi frustrări pe care nu poate să le exprime prin cuvinte.
Iniţial am crezut că noţiunile sunt simple şi pot să fie aplicate de oricine ar avea studii superioare. Doar muzica este la îndemâna tuturor...dar cursurile au infirmat ipoteza mea. Este nevoie de mai multe aptitudini decât credeam pentru a practica muzicoterapia: o minte foarte deschisă, cultivarea intuiţiei, eliminarea prejudecăţilor şi a convenţiilor sociale, şi nu în ultimul rând un anumit nivel spiritual. Acestea, pe lângă inteligenţă şi disponibilitatea de a studia genurile, curentele şi multe piese muzicale pentru a le putea folosi ca instrument.
De-a lungul zilelor a devenit evident (ca şi pentru alte terapii) că muzicoterapia este mai simplă pentru adulţi decât pentru copiii cu autism. Şi, chiar dacă am primit informaţii foarte interesante şi idei pentru terapia cu copii, chiar dacă s-a subliniat că copiii au o capacitate de revenire mare (şi chiar ni s-a dat exemplul unei fetiţe nonverbale şi agresive care după nici un an de terapie a vorbit şi a mers la şcoala normală...)...se pare că instructorul care trebuia sa explice noţiunile cheie ale interpretării şi utilizării testului de receptivitate nu a fost prezent anul acesta. Aşadar, în clipa asta am mai multe informaţii pentru a face terapie indirectă - cu mamele copiilor , nu cu copiii înşişi :). În orice caz, mi-au plăcut cursurile atât de mult încât în curând s-ar putea să devin muzicoterapeut...

duminică, 19 iulie 2009

Problem behavior as environment control

Interpretarea limbajului comportamental are şi riscuri. Frecvenţa comportamentului este legată de mai multe contexte, iar punerea în legătură cu un anumit context poate să fie forţată. Astfel, în cazul nostru, scriam în post-ul anterior că protestele sunt legate de saţietate şi de dorinţa de vacanţă. S-a dovedit că sunt legate doar în general de saţietate, şi în special de modificarea programului meu (plecat pe spaţiu de dimineaţa în loc de după-masa, plus cuvântul "examen" care îl îngrijorează, nu îmi dau seama de ce). Motivaţia psihologică din spate se referă însă la dorinţa de a controla mediul şi nu în ultimul rând, pe mine...Ideea este că, dacă se poartă cât se poate de urât cu tutorii sau rudele/naşa care mai stau câteodată cu el, aceştia se vor speria, nu vor mai veni (sau vor veni mai rar) şi în consecinţă va rămâne cu mama. Este greu de eradicat seria de comportamente în cazul acesta, mai ales pentru că cei care stau, în special persoanele din afara echipei, se necăjesc, se enervează şi reacţiile lor nestăpânite reprezintă recompense pentru el. Acum o săptămână am făcut din nou analiză cu tutorii pe stările lor interne, pe reacţiile lor externe şi pe modul în care trebuie sa tratăm punctual fiecare comportament, reuşind să le eliminăm în doar câteva sesiuni. Astăzi însă, a venit mama pentru că plecam foarte de dimineaţă: dezastru...a plecat şi mai bolnavă decât venise :(. Ceea ce este de observat este cum calculează M. "efectele şi daunele". Practic, alege comportamentele cu cel mai mare impact psihologic dar cu consecinţe reparabile: pipi în faţa băii, dezbrăcarea de haine, aruncatul cu cartofi, cereale sau tacâmuri prin casă dar evitând mobila şi pereţii...Cel mai greu de rezolvat este însă extinderea comportamentelor problemă în afara casei, pentru că cel mai mare efect îl arecu oameni nepregătiţi pe care îi ia prin surprindere. Astfel, se apropie toamna şi încă nu am soluţii pentru problemele apărute în mediu...

vineri, 10 iulie 2009

Problem Behavior as a Language

"Copiii cu autism – şi oamenii în general – îşi folosesc comportamentele pentru trei funcţii principale: vor să obţină ceva, să scape de ceva sau, pur şi simplu, caută o stimulare senzorială." (Mary Barbera, Comportamentul verbal, For You, p.23)
Privită din afară, comportarea unui copil cu probleme este de neînţeles. Nu se poate înţelege de ce un copil care a trăit în lume, în contact cu adulţi care se comportă conform normelor sociale, nu a asimilat şi el aceste norme. Mai mult, de ce le ignoră în mod voit. Atunci, eticheta care se pune automat este cea de "sălbatic", "nebun", şi mai ales "copil rău". (Mai nou, pe M. îl amuză să recapituleze în suită toate etichetele urâte care i s-au pus vreodată de către oamenii de pe afară: nesimţitule...obraznicule....ameţitule....zăpăcitule...măgarule...în special primele îi plac pentru că sunt cuvinte noi. :) ) Explicaţia comportamentelor problemă e simplă. Copilul nu are un nivel verbal suficient de complex ca să îşi formuleze dorinţele şi atunci comunică prin comportament.
Însă - aşa cum spune şi autoarea în cartea amintită - acelaşi comportament poate avea mai multe semnificaţii (mai multe funcţii). Sau, un comportament identic care se repetă după o perioadă nu înseamnă că are aceeaşi funcţie. Se poate ca datele situaţiei să se fi schimbat -deci analiza trebuie luată de la capăt.
De exemplu. Într-o perioadă profesională mai încărcată (multe ore de plecat de acasă) M. are brusc o sesiune total necooperantă cu No3. Am bănuit mai multe cauze: saturaţia ei, lipsa ei de entuziasm, intuiţia copilului care simte că în ultima vreme ea vine doar pentru bani...dar nu puteam testa ideea decât dacă ar fi acceptat alte sesiuni (iar comportamentul lui este de obicei foarte nuanţat). Atunci am făcut schimbări bruşte de program: a doua zi am suspendat terapia şi a venit o rudă să stea cu M. cele câteva ore cât am fost plecată (probleme mai grave de comportament, exploatată şi lipsa de pregătire şi viteza lentă de reacţie a celei care a stat cu el). A doua zi am reluat terapia, dar cu No5. Aceleaşi reacţii ca şi cu o zi înainte (deja prinsese gust :(( ): spart căni şi farfurii, aruncat pe jos apa care i se oferă, stat dezbrăcat, râs nervos autoprovocat, etc. etc.
Deci, prima ipoteză, că ar fi o cauză legată de No3, se exclude. Mai mult decât atât, faptul că aceleaşi comportamente s-au repetat şi pe un spaţiu de nonterapie (cu ruda care îl lăsa în pace) arată că nu este vorba doar de un comportament de evitare a sesiunilor, ci a programului de ansamblu pe care îl are acum. Mesajul e clar: M-am plictisit de programul obişnuit şi de stilul ăsta de viaţă, vreau o schimbare. Vreau vacanţă!


duminică, 28 iunie 2009

ABA versus Applied Behavior Analysis

În engleză sună absurd, dar în româneşte are un sens...
În aceşti ani nesfârşiţi de terapie (numărul lor mi se pare nedeterminat acum) am avut prilejul să observ de nenumărate ori diferenţa între un model mecanic de ABA şi analiza comportamentală. Respectiv, un model mecanic de ABA spune: când există un comportament nedorit (exemplu: crize de nervi) trebuie adoptat unul din modelele: ignore/redirecţionare/time-out/corecţie/stimul cost-recompensă. (Se menţionează şi extincţia, care vizează eliminarea motivaţiei comportamentului, dar nu prea am auzit vorbindu-se de ea). Tutorii şi uneori coordonatorii adoptă (adeseori mecanic) una din posibilităţile de mai sus. De exemplu, în echipa mea de anul trecut, No2 adopta mereu ignore la toate comportamentele copilului, deşi îi atrăgeam atenţia că: (1) nu pentru toate tipurile de comportamente este potrivită strategia şi (2) ignore înseamnă să ignori comportamentul, nu şi copilul. Eu vorbeam, eu auzeam, din păcate...şi pe fundalul acesta, unele comportamente s-au amplificat.
O analiză comportamentală corectă înseamnă a merge cu un pas mai departe şi a interpreta reacţiile copilului, a detecta cauzele şi motivele pentru care se produce un anumit comportament negativ. Asta cere nu numai cunoaşterea copilului, ci şi noţiuni psihologice solide, simţ de observaţie şi empatie, capacitatea de diferenţiere şi interpretare a tipurilor de reacţii (de exemplu, există crize de nervi, dar sunt diferenţe uneori imperceptibile între o criză de frică şi una de opoziţie sau una de oboseală). Atât timp cât există o motivaţie în spatele acelui comportament, el fie va persista, fie va avea loc o transformare spre un alt comportament nedorit care poate fi la fel de deranjant. Însă, tutorii şi coordonatorii nu alocă nici timp suficient, nici efort de gândire pentru acest tip de analiză.
De asemenea, unele modele ABA din familii au ajuns sa pară un fel de instrucţie la domiciliu, se crede că a arăta afecţiune faţă de copil înseamnă a încuraja comportamentele negative. Este adevărat că toţi copiii cu TSA pot specula afecţiunea părinţilor (mai mult decât copiii fără probleme uneori) iar unii dintre ei sunt foarte perseverenţi în atingerea scopurilor, însă analiza comportamentală aplicată nu înseamnă tăierea manifestărilor de afecţiune de care copilul cu TSA are nevoie ca toţi ceilalţi. (De multe ori, afecţiunea familiei este singura care îl ţine legat de lume; şi tocmai pe aceasta o pierde...) Revenind, ABA versus analiză comportamentală aplicată: votez pentru cea de a doua...

Cursiv

duminică, 21 iunie 2009

Science versus faith

În ultima vreme, mă gândesc că ştiinţa fără credinţă şi speranţă nu are nici o valoare, este uscată ca o ramură de copac fără frunze şi muguri. La ce bun să faci cercetare în medicină dacă nu te gândeşti la ultima verigă dintr-un lanţ foarte lung, la beneficiari?

Săptămâna aceasta, într-o zi toridă (de aceea mi-a părut şi rău :) ) ajung cu M. la o consultaţie acordată de un profesor cercetător cunoscut în genetică. Nu am căutat să ajung special aici, o prietenă care voia să mă ajute m-a trimis aproape obligatoriu. Nu am vrut să o refuz/dezamăgesc şi m-am dus. Specialistul, în vârstă, autor al unor articole despre descoperirile contemporane despre autism. Îi spun de la început, pe scurt, despre principalele coordonate ale evoluţiei lui M. Îi arăt analizele de la Atticia. Bani aruncaţi, îmi spune el. Dacă sunt mutaţii genetice...Mă blochez puţin şi, după o ezitare, îl întreb: Dar dacă pe baza acestei analize poate să ia suplimente care îl ajută, de ce nu? De ce să privim fenomenul ca ireductibil? Ocoleşte răspunsul. Îmi spune: Mai bine căutaţi ajutorul psihologilor şi logopezilor. - Păi asta este una dintre probleme. Sunt puţini psihologi şi logopezi pregătiţi pentru autism. - Ba sunt, îmi spune el dovedind o totală necunoaştere a problemei. Schimb subiectul şi îl atac frontal. - Cel puţin două elemente contrazic ideea mutaţiei genetice cu influenţe definitive: primul, faptul că acum ne confruntăm cu o epidemie de autism la nivel mondial. Doar nu se schimbă genele în mod spontan...trebuie să fie un factor de mediu. - Da, admite el. Sunt nişte factori de mediu, au fost suspectate vaccinurile, dar nu sunt dovezi suficiente. - Iar un alt element sunt copiii recuperaţi prin terapie comportamentală. Ce se întâmplă cu genele N3 şi N4 în aceste cazuri, se schimbă la loc? - Nu există copii recuperaţi, îmi spune el. Sunt posibile ameliorări, dar aceşti copii pierd stadii semnificative din dezvoltare şi nu le pot relua pentru că deja sunt la altă vârstă. - Nu este adevărat, îi spun. Eu personal cunosc trei - patru copii recuperaţi la care nu se mai vede nimic...au fost evaluaţi de psihologi care nu le cunoşteau problema şi apreciaţi ca neurotipici. (Văd limpede că nu mă crede...) Ultima întrebare (am început să mă grăbesc să ies dintr-o situaţie care nu îmi foloseşte la nimic): Dar din această perspectivă genetică s-au găsit - sau se caută - metode de prevenire sau de vindecare?... - Absolut nimic, mi se răspunde. (Nici nu e de mirare, gândesc. Cu oameni care nu cred că se poate, nici nu se poate: nu găseşte decât cine caută şi crede că va reuşi într-o zi.)