luni, 15 iunie 2009

Summer party

Astăzi am fost la petrecerea unui copil recuperat din cartierul nostru, la MacDonalds. Evenimentul a avut loc şi acum un an, tot la Mac dar in altă locaţie. Ei bine, un an în care s-au întâmplat multe...în primul rând, acum petrecerea a avut altă dimensiune, mai mulţi invitaţi dar şi un alt palier de vârstă (şi de terapie). Între invitaţi, cele două perechi de gemeni, faimoase deja (cei trei din spectru, recuperaţi sau aproape): ca întotdeauna, greu de deosebit fraţii între ei :).
Ceea ce ar fi frapat pe oricine era că, deşi a fost o petrecere cu copii din spectrul autist (majoritatea) nu părea deloc să fie o reuniune de copii cu probleme. Este clar că la toţi copii, acest an de ABA a adus foloase majore (de exemplu C., care anul trecut nu avea deloc contact vizual şi privea numai pe geam afară, acum vorbea destul de legat şi nu mai era tensionat).
M. ne-a oferit surprizele plăcute pe care le oferă în asemenea ocazii şi s-a comportat exemplar, atât la dans şi loc de joacă cât şi la masă. Cine l-ar fi văzut azi, s-ar fi îndoit că este acelaşi copil de acum două luni...

duminică, 7 iunie 2009

God could take him or God could cure him

Dumnezeu ar putea să îl ia sau Dumnezeu ar putea să îl vindece, îmi spune un preot acum câteva zile. Avem un continuum cu două extreme pe care orice poziţie este posibilă. Teoretic acest continuum este valabil pentru orice copil bolnav, însă la cineva cu probleme cronice şi evoluţie inexplicabilă, dilema care pare îndepărtată şi imposibilă pentru orice părinte devine dureros de actuală.
Într-adevăr, orice este posibil. Câteodată, când sistemul nervos al lui M. clachează, oricine se uită la el se gândeşte că nu mai este nici o speranţă. În ultimele luni, rude sau persoane apropiate m-au sfătuit să îl las într-un centru/cămin/spital, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, ca să iau şi eu o pauză (variantă cu care bineînţeles că nu sunt de acord: aş vrea o pauză, dar nu aşa). Iar alteori (cel mai adesea dimineaţa sau după multe ore de somn) creierul lui funcţionează ca un aparat defect căruia i s-ar lega brusc circuitele: stabil, nici urmă de hiperkinezie, contact vizual bun, vorbire spontană şi sintaxă corectă (pronume reflexive, substantiv plus adjectiv, verb plus substantiv etc.).
Lăsînd însă deoparte dilemele existenţiale şi de viitor, deocamdată sunt la capitolul "lecturi naturiste". Am citit cu atenţie prospectele medicamentelor pe care le ia M. acum, ca să mă feresc de interferenţe cu eventualele ceaiuri sau tincturi. Apoi am făcut o colecţie de remedii pentru sistemul nervos/glande endocrine/sistem digestiv. Din păcate, în Ro nu prea există nici un nutriţionist avizat care poate să facă recomandări de regim alimentar pentru M... Ca de obicei, o să găsesc o formulă de una singură. Sper să nimeresc pe cea mai bună!!

joi, 28 mai 2009

I forgive you....

Acum câteva zile M. m-a surprins cu o declaraţie spontană (în condiţiile în care în ultima vreme ecolalia a depăşit atât de mult vorbirea spontană încât sunt greu de izolat răspunsurile pe care le dă la programe). Un alt element de surpriză a fost că la el transformarea reciprocă (transformarea persoanei la verbe şi pronume, în cazul unei conversaţii) se face rar şi greu. Mi-a spus (venisem de afară, consuma încet un pahar cu apă): "Te iert. Nu te supăra. Nu plânge" ... mă privea insistent, atent la reacţiile mele.
Am plecat în altă cameră ca să nu vadă că îmi vine să plâng. Este adevărat că i-am cerut de multe ori iertare fără să îi explic de ce...numai gândindu-mă la toate deciziile greşite pe care le-am luat şi care ne-au costat pe amândoi, la terenurile mişcătoare pe care am păşit fără să mă gândesc prea mult, la experimentele pe care le-am făcut din disperare şi care apoi nu au avut cale de întoarcere, la greşelile pe care le-am făcut în terapie, la lucrurile de care ar fi avut nevoie şi pe care nu am putut să i le ofer...
Dar mai mult decât atât, simt capacitatea lui de a ierta pentru că ştiu că el îi iartă pe toţi. Pe toţi cei care îl exclud, pe toţi cei care îl ignoră, pe toţi cei care nu vor să îi dea nici o şansă.

joi, 21 mai 2009

Impossible explanations

Cele mai mari păcate sunt neştiinţa, nepăsarea şi uitarea (Lelia Bratu, Semănătorul).

Evenimentele din ultima lună au reuşit să reducă la tăcere ceea ce credeam că nu va capitula niciodată: simţul logic. Dorinţa de a găsi o explicaţie coerentă la orice fenomen (crize/reacţii/evoluţie inexplicabilă), de a ordona raţional universul nostru restrâns şi atât de plin de surprize, s-a dovedit a fi mai mult consumatoare de energie decât aducătoare de soluţii. Ultimele trei luni (pierdute :( ) mi-au demonstrat că, în cazul lui M., căutarea ordinii logice şi a cauzalităţii nu au rost decât cel mult la dezvoltarea părţii cognitive a terapiei. În rest trebuie lăsată să funcţioneze intuiţia. Cu riscurile inerente...

miercuri, 22 aprilie 2009

miercuri, 15 aprilie 2009

Evaluation in hospital (II)

A doua zi la spital, pentru EEG si evaluare psihologică. Experienţa ne confirmă tot ce ştiam despre instituţiile noastre: forme fără fond. În spatele aspectului civilizat al infrastructurii şi al relaţiilor schimbate în bine faţă de sistemul tradiţional (pacientul nu mai este tratat cu dispreţ, ca un obiect) se regăsesc tot vechile probleme de organizare. Astfel, programarea la EEG este la 8,00 dar doar primii şase programaţi sunt norocoşi (alţi patru vor fi anunţaţi că "nu se mai poate azi, este prea aglomerat"). În timpul EEG, deşi procedura de conectare este destul de greoaie iar copiii se sperie (M. s-a comportat exemplar, a ascultat de comenzi şi a avut o răbdare de înger) uşa stă larg deschisă la perete şi intră cine vrei şi cine nu vrei (asistenta mormăie nemulţumită că "s-a mişcat şi a stricat tot"; îmi vine să îi spun şi eu vreo două despre închis uşa şi pus o etichetă cu "no disturb" ca la nişte analize normale...). La psiholog, programarea este "la 9 sau la 11,00" dar (după două ore petrecute la locul de joacă într-o atmosferă tristă şi stresantă) constaţi că mai sunt încă trei programări în acelaşi timp şi aşteptarea unui singur pacient poate să dureze şi o oră dacă între timp psihologul face coordonare ABA. Aşteptarea între analize/evaluări se face pe un hol lat de 70 de cm care activează instantaneu hiperactivitatea copiilor şi claustrofobia adulţilor. M. nimereşte cu un copil de trei ani şi altul de doi (care plânge nonstop şi trânteşte pe jos tot ce prinde). Primul nu suportă să fie ţinut de mână, iar pentru M. asta este activitatea preferată, să se plimbe de mână cu ce copii găseşte...(Iar soluţia de organizare ar fi atât de simplă: să se dea bonuri de ordine, fie la psiholog, fie la doctor.)În fine, când intră la psiholog şi se încearcă o evaluare neuropsihologică complexă, M. nu cooperează decât la primele două probe: este roşu la faţă şi epuizat, nu poate să răspundă. Se rămâne la clasicul Portage, care nu mai este relevant pentru un copil trecut de şapte ani. Dar, bine că se trece la următoarea etapă. După o zi petrecută aici, nu mai doreşti decât un singur lucru: să scapi. Deşi toţi oamenii pe care îi vezi aici sunt amabili şi caută să ajute cât mai mult pacienţii, să îi fluidizeze şi să îi informeze, rămâi cu o singură impresie: este epidemie de autism. Sistemul medical este în criză fără să îşi dea seama şi fără să îi pese...

miercuri, 8 aprilie 2009

Evaluation in hospital (I)

Pentru prima dată, la spitalul Obregia, pentru evaluare şi certificat. Surprize plăcute: spitalul este modernizat. Tot ce am văzut acolo, de la secţia de internare până la pavilionul de psihiatrie infantila, este nou şi creează o atmosferă plăcută (în cabinete există scăunele de copii şi jucării, spre deosebire de instituţia binecunoscută nouă de până acum). Altă surpriză plăcută: echipa de rezidenţi şi de psihologi, care tratează civilizat pe părinţi şi rezolvă operativ problemele (exemplu: o înţepeneală birocratică la programare la EEG că "nu se mai poate miercuri" se rezolvă expeditiv prin mutarea consultaţiei şi evaluării psihologice pe joi). Surprize neplăcute: sincopele de informare, obişnuite în toate spitalele româneşti: la intrare nu indică nimeni unde este secţia de psihiatrie infantilă, la internări nu spune nimeni la ce coadă trebuie stat astfel încât se stă la două cozi, destul de "lungi", du-te-vino-ul între pavilion şi internări...Şi în fine, uimirea cu privire la numărul de cazuri: spitalul este plin. Cât de mulţi copii cu probleme...şi nimeni din afara cercului magic nu observă.