M. and life

Evaluation in hospital (II)

A doua zi la spital, pentru EEG si evaluare psihologică. Experienţa ne confirmă tot ce ştiam despre instituţiile noastre: forme fără fond. În spatele aspectului civilizat al infrastructurii şi al relaţiilor schimbate în bine faţă de sistemul tradiţional (pacientul nu mai este tratat cu dispreţ, ca un obiect) se regăsesc tot vechile probleme de organizare. Astfel, programarea la EEG este la 8,00 dar doar primii şase programaţi sunt norocoşi (alţi patru vor fi anunţaţi că "nu se mai poate azi, este prea aglomerat"). În timpul EEG, deşi procedura de conectare este destul de greoaie iar copiii se sperie (M. s-a comportat exemplar, a ascultat de comenzi şi a avut o răbdare de înger) uşa stă larg deschisă la perete şi intră cine vrei şi cine nu vrei (asistenta mormăie nemulţumită că "s-a mişcat şi a stricat tot"; îmi vine să îi spun şi eu vreo două despre închis uşa şi pus o etichetă cu "no disturb" ca la nişte analize normale...). La psiholog, programarea este "la 9 sau la 11,00" dar (după două ore petrecute la locul de joacă într-o atmosferă tristă şi stresantă) constaţi că mai sunt încă trei programări în acelaşi timp şi aşteptarea unui singur pacient poate să dureze şi o oră dacă între timp psihologul face coordonare ABA. Aşteptarea între analize/evaluări se face pe un hol lat de 70 de cm care activează instantaneu hiperactivitatea copiilor şi claustrofobia adulţilor. M. nimereşte cu un copil de trei ani şi altul de doi (care plânge nonstop şi trânteşte pe jos tot ce prinde). Primul nu suportă să fie ţinut de mână, iar pentru M. asta este activitatea preferată, să se plimbe de mână cu ce copii găseşte...(Iar soluţia de organizare ar fi atât de simplă: să se dea bonuri de ordine, fie la psiholog, fie la doctor.)În fine, când intră la psiholog şi se încearcă o evaluare neuropsihologică complexă, M. nu cooperează decât la primele două probe: este roşu la faţă şi epuizat, nu poate să răspundă. Se rămâne la clasicul Portage, care nu mai este relevant pentru un copil trecut de şapte ani. Dar, bine că se trece la următoarea etapă. După o zi petrecută aici, nu mai doreşti decât un singur lucru: să scapi. Deşi toţi oamenii pe care îi vezi aici sunt amabili şi caută să ajute cât mai mult pacienţii, să îi fluidizeze şi să îi informeze, rămâi cu o singură impresie: este epidemie de autism. Sistemul medical este în criză fără să îşi dea seama şi fără să îi pese...

Evaluation in hospital (I)

Pentru prima dată, la spitalul Obregia, pentru evaluare şi certificat. Surprize plăcute: spitalul este modernizat. Tot ce am văzut acolo, de la secţia de internare până la pavilionul de psihiatrie infantila, este nou şi creează o atmosferă plăcută (în cabinete există scăunele de copii şi jucării, spre deosebire de instituţia binecunoscută nouă de până acum). Altă surpriză plăcută: echipa de rezidenţi şi de psihologi, care tratează civilizat pe părinţi şi rezolvă operativ problemele (exemplu: o înţepeneală birocratică la programare la EEG că "nu se mai poate miercuri" se rezolvă expeditiv prin mutarea consultaţiei şi evaluării psihologice pe joi). Surprize neplăcute: sincopele de informare, obişnuite în toate spitalele româneşti: la intrare nu indică nimeni unde este secţia de psihiatrie infantilă, la internări nu spune nimeni la ce coadă trebuie stat astfel încât se stă la două cozi, destul de "lungi", du-te-vino-ul între pavilion şi internări...Şi în fine, uimirea cu privire la numărul de cazuri: spitalul este plin. Cât de mulţi copii cu probleme...şi nimeni din afara cercului magic nu observă.