Beyond love

Concluzia ultimilor patru ani alături de M. nu este una de natură logică. Este o concluzie pe care a formulat-o însuşi M. şi mi-o aduce aminte de zeci de ori pe zi. De când a început să îşi revină după ultima regresie, din timpul verii, a început să spună extrem de des: "Te iubesc". Iniţial, formula era folosită de sine stătător şi eventual cu mai multe variante (cea mai lungă era "Mama te iubeşte" însemnând de fapt reciproca, "Mama mă iubeşte"). Încetul cu încetul, formula a devenit universală: atunci când este obosit şi nu ştie să explice, sau atunci când i se reproşează ceva şi nu ştie să se scuze, sau atunci când vrea să ceară ceva şi nu poate să se exprime în cuvinte, sau în fine, atunci când se întâmplă ceva nedorit şi vrea să iasă din situaţie. La început, aglomerarea de declarații mi s-a părut un subterfugiu. Îmi aducea aminte de motanul unei prietene, care ori de câte ori era certat se prefăcea că nu înţelege şi se întorcea pe spate cu lăbuţele în sus (şi îmi era imposibil să îl cert în continuare, chiar dacă nu îl simpatizam prea mult...). Însă, revăzând istoria halucinantă a anului 2009, mi-am dat seama că de fapt iubirea este esenţa tuturor lucrurilor. Iubirea ca hrană, ca rezervor, ca remediu, ca sursă de vindecare şi întemeiere. Iubirea este izvorul care hrăneşte orice fiinţă vie să crească, şi aceasta se vede cel mai bine pe un suflet fragil şi nesigur cum este un copil cu probleme.

Aici se opreşte povestea lui M. Sper ca de aici să înceapă povestea lui Mihai...indiferent ce urmează pentru fiecare din noi în continuare, ne vom ajuta unul pe altul ca şi până acum în drumul pe care îl avem de făcut. Ne vom ajuta unul pe altul să creştem...

Surrender in His hands

În ultima vreme experimentez modalităţi noi de rezolvare a problemelor, cele de dincolo de limită. După ce ai încercat luni sau ani şi te-ai lovit numai de ziduri groase de piatră...după ce te-ai luptat cu propria oboseală şi lipsă de timp, şi cu limitele şi bolile misterioase ale copilului...după ce ţi-ai văzut obiectivele şi realizările din terapie zăcând undeva în praf, imposibil de recâştigat sau de controlat...după ce ai pierdut orice şi uneori şi speranţa...după ce viitorul a devenit o necunoscută şi mai mare decât la începutul acestui drum anevoios...nu mai poţi să zici decât "Facă-se voia Ta, Doamne!". Şi numai părinţii care au trecut prin ce am trecut noi ştiu cât de greu îţi este să spui asta cu adevărat.

Numai că, după ce ai reuşit să o spui, începe eliberarea. Mâini mai puternice decât ale părinţilor îl preiau pe copil şi au grijă de el. Totul este să ai încredere şi să primeşti ce este de învăţat în această şcoală dură care transformă radical tot omenescul care a trecut vreodată prin ea.

(Săptămâna trecută l-am înscris pe M. la o grădiniţă privată, la o grupă pregătitoare. Nu aş spune că problemele s-au rezolvat, mai degrabă că de-abia acum încep :). Însă important este că s-a deschis şi pentru el un drum care, începând de anul viitor, nu mai este al izolării şi singurătăţii.)

Eight months revenge

"Revenge" are două sensuri: "răzbunare" şi "revanşă". Din cele două sensuri, primul este ca şi inexistent pentru mine, însă al doilea îmi spune foarte mult. Eşecurile dureroase, unele nemeritate, mă fac să încep să calculez imediat posibilitatea de revanşă: simbolică, dar cu rol important în echilibrul interior...În cazul lui M., revanşa este necesară în mod strategic, pentru a-i menţine şi reconstrui bruma de încredere pe care o are în el însuşi.

Aşa am ajuns săptămâna trecută, la patinoarul de la Liberty Mall...am început să o calculez de când s-a întâmplat evenimentul-semnal al regresiei, acum opt luni. Vocile de pe lângă mine au fost întotdeauna rezervate în legătură cu proiectul ăsta. Şi eu sunt de acord cu ele, M. are o memorie afectivă puternică şi revenirile în locuri în care a suferit sunt periculoase. Însă, intuiţia îmi spunea că are mare nevoie de revanşa asta! Aşa că ne-am dus...cu No7 ca însoţitor, fără să îl pun în temă absolut deloc cu istoria relaţiei cu locul respectiv. Am găsit patinoarul aproape gol (erau doar două-trei fetiţe însoţite): au reuşit să patineze un interval de timp suficient, fără incidente. Pe măsură ce se scurgea timpul, îl vedeam de la distanţă pe M. cum se crispează retrăind evenimentul de acum opt luni (sau altele asemănătoare) şi cum încearcă să se descarce prin gesturi stereotipe şi ticuri nervoase. Când au ajuns la 20 de minute am oprit exerciţiul, iar No7 a plecat la maşină: M. s-a destins şi a cerut "pizza". A fost 1 la 1 pentru noi...

Diffusional training

Este prima oară când recurg la acest tip de training - trainingul prin "transmitere" de la un tutore la altul. Nu o consider o metodă bună, pentru că de fapt liderul de echipă are misiunea să o coaguleze şi să ţină legătura cu toţi membrii ei. În al doilea rând, în felul acesta cunoştinţele se transmit diluate, şi conţinuturile pot să fie denaturate. În al treilea rând, toţi tutorii vor proceda "la indigo", rolul lor se va configura uniform, fără variaţii şi creativitate.

Dar, sunt obligată să procedez astfel. No7 este, aşa cum mi-am propus de multă vreme, de genul masculin. Aşa stând lucrurile, M. şi-a luat măsuri speciale de precauţie până să se lămurească ce este cu noul venit. Chiar gesturi normale, adresări limitate de întrebări sau de cuvinte i s-au părut agresări. Din cauza asta, a fost primul caz în care am intervenit chiar în perioada de probă, pentru că lucrurile ameninţau să se deterioreze accentuat. Aşadar, instrucţiunile pentru No7 au fost: să stea în expectativă, să iniţieze foarte rar contacte sau invitaţii, să îşi moduleze comportamentul în funcţie de spaţiu (teama apare mai des în spaţiu închis şi mic decât deschis) şi doar să primească iniţiativele de comunicare ale lui M. atunci când apar.

În mod corelativ, însă, am stabilit nici să nu vorbim în prezenţa lui M. ca să nu se declanşeze reacţiile adverse pe care M. le-a mai arătat până acum în prezenţa personajelor de genul masculin. Asta a însemnat că trainingul s-a făcut mai mult prin materiale scrise, citit pe Internet, răspunsuri scurte la întrebări, şi asistenţa lui No5.

Zis şi făcut...după două săptămâni, sunt semne bune. Se pare că M. a înţeles că nu este nici o ameninţare din partea noului membru al echipei (iar ăsta este primul meu obiectiv: ca M. să creadă că genul masculin poate să-i fie şi prieten, nu numai adversar).

New friends and new attitudes

Săptămâna trecută s-au întâmplat două evenimente importante:
a) Am reuşit ca lui M. să i se repare cu polizor şi plombă o măsea cariată. Cei care ne cunosc direct ştiu câte probleme a avut M. cu dantura...ajunsesem vara asta aproape de o operaţie la maxilar din cauza a trei abcese consecutive care se transformaseră în sursă permanentă de infecţie. În fine, când am ajuns la dentist (chirurg specialist în anestezice, pentru că îmi era frică să îi fac aiurea anestezie generală unui copil cu reacţiile fizice ciudate ale lui M.) a reuşit să îi extragă cele două măsele care îl chinuiau, cu un scandal monstru, ce e drept. Acum, am făcut progrese. Am ajuns la dentistul nostru din cartier (unul înţelegător şi inteligent) şi a reuşit să îi cureţe problema...simt o mare uşurare pentru că drumul spre dentist era până acum o fundătură.
b) M. a cunoscut-o pe Maria şi pe fraţii ei, Cosma şi Damian. M-am dus ca de obicei, cu inima strânsă...indiferent cât de drăguţi sunt nişte copii, nu poţi spune care va fi reacţia lui M. în contact cu ei. Uneori îi acceptă călduros, iar alteori este neutru dar mai acceptă şi câte un schimb fugitiv de gesturi sau un joc scurt. În fine, alteori devine uşor diabolic (mai ales cu băieţi ambiţioşi, am observat) şi identifică punctele slabe (exemplu, greaţa la vărsat mâncarea pe jos, revolta la jaful de jucării/mâncare, enervarea la jocuri de grup stricate ş.a.) după care le exploatează cu mare succes şi îşi asigură întreaga atenţie a adulţilor şi copiilor. Din fericire, în seara despre care vorbesc nu am avut reacţii de ultimul tip. Aşadar a fost o seară foarte plăcută. Mi-au plăcut foarte mult Maria şi fraţii ei, chiar dacă am fost nevoită să mă comport diplomatic, ca M. să nu se simtă "trădat/abandonat"...

Tired of fighting

Mă întreabă lumea din spaţiul real de ce nu mai scriu pe blog. Păi, am obosit. De trei ani şi jumătate încoace încerc să fac tot ce poate face o Mother of M.... Am adunat în jurul lui o mână de oameni devotaţi, care să îl ajute să câştige abilităţile de care are nevoie pentru a supravieţui în lumea aceasta pentru care el este prea evoluat şi prea dezarmat. Am concentrat, interpretat şi aplicat toată informaţia care era disponibilă pentru terapie. În paralel, m-am străduit să menţin deschise canalele pe care veneau banii pentru el (= cariera mea, care în mod miraculos a început să producă bani exact când M. a început să aibă nevoie disperată de ei). Am petrecut toţi aceşti ani sfâşiată între nevoia de a câştiga bani, calculând neîncetat beneficiul care îmi venea dintr-o activitate profesională sau alta, şi nevoia de a coordona intervenţia în problema lui...cu perioade de pierderi şi cu momente în care îmi venea să îmi dau "demisia" din ambele poziţii.
Însă, la un moment dat, ar fi trebuit să intervină şi societatea pentru a-i da o mână de ajutor. Or, aceasta nu s-a întâmplat. Am fost mereu în luptă cu calculele, ignoranţa, superficialitatea, indiferenţa, prejudecăţile şi temerile unora şi altora, în special a celor care ar fi trebuit să îl ajute să se recupereze. Probabil schimbarea în bine se va petrece într-o zi în care noi nu vom mai avea nevoie.
Nu vreau să spun că alte societăţi nu au limitele lor - ştiu că şi acolo sunt condiţionări foarte dure şi intrarea nu se face decât pe anumite căi (în special profesionale). Ştiu de asemenea că tradiţionalismul ţine de identitatea tuturor românilor şi este ceea ce le lipseşte în străinătate. Însă în România, în mod ironic, aşa se păstrează conservarea la nivel social, eliminând abaterile de la medie - iar noi doi nu suntem decât o abatere de la medie în clipa de faţă.
O să mai scriu pe blog, totuşi. Blogurile au fost proiectate pentru doi ani şi cei doi ani se termină peste o lună...după aceea, mai vedem...

Team dissolution

Se pare că atât eu cât şi M. avem de plătit greşeli din alte vieţi :). Sau poate că vibraţia acestei toamne face să se destrame toate proiectele şi să se dezbine tot ce încearcă să capete o unitate...

La începutul fiecărei toamne, începând din septembrie, încerc să mă asigur că o să fim acoperiţi pe zona "echipă". Că vor fi minim doi oameni stabili, că o să am acoperite ieşirile obligatorii la serviciu şi încă ceva pe lângă, că acoperă tot anul până iunie şi nu sunt dintre cei care şantajează, lucrează superficial sau dezertează.

Dar acum nu mi-a mers...spuneam că în afară de No5 am recrutat pe A., care lucrează la un alt copil din cartier, şi pe I. din prima noastră echipă, care este shadow în altă parte, pentru un part-part time (adică venit o dată-de două ori pe săptămână). În afară de asta, ca să mai populez casa, am adus şi o menajeră cu 3 x 3 ore pe săptămână. Menajera ajuta indirect, îl mai implica pe M. la curăţenie şi gătit, şi era o soluţie pentru eventuale întârzieri.

Ei bine, şi în aceste săptămâni cu muncă grea s-a diluat tot...menajera a dispărut în ceaţă fără să anunţe, I. mi-a dat un mesaj că are prea multe ore la copilul celălalt şi renunţă la noi, iar A. a fost plecată la Paris cu prietenul şi nu a dat nici un semn de când s-a întors...în condiţiile acestea, relaţia lui M. cu No5 s-a "înmuiat" complet. No5 este mai mult o tovarăşă de plimbare şi de joacă pentru M. decât un terapeut care urmăreşte nişte obiective. Acum, încotro?